Mi-am amintit de cunoscuta fabulă a lui Alexandru Donici, studiind relațiile dintre agricultorii care trudesc de-a lungul anului pentru a crește recolta de legume sau fructe și intermediarii, care nu fac altceva decât, la momentul potrivit, când recolta-i transportată la piețele angro, să se deplaseze la fața locului, să procure marfa respectivă și s-o vândă la piețele cu amănuntul. Au și aceștia o misiune, și chiar n-am avea nimic împotriva ocupației lor, dacă la mijloc n-ar exista un mare semn de întrebare ce generează și o mare nedumerire: diferența enormă de preț! De îndată ce devin proprietari ai produselor crescute de fermieri, vânzătorii de la piață stabilesc un preț dublu, deși n-au contribuit cu nimic la roada crescută.
De la piața angro, ardeii dulci, spre exemplu, sunt procurați cu 10 lei kilogramul, la piața cu amănuntul, (la concret, în capitală, la piața de la Buiucani, în imediata apropiere de fostul cinematograf „Flacăra” sau la „Delfin”, o altă piață aflată tot în sectorul Buiucani) aceiași ardei sunt vânduți la preț de 20 lei kilogramul. Este dublat prețul la cartofi, pepene verde și galben, vânătă, practic la toate legumele și fructele. Deci, venitul de la desfacerea producției este practic împărțit în jumătate. Și cu acest moment factologic am fi de acord, dacă și munca și cheltuielile „partenerilor” ar fi echivalente.
Dar, precum am amintit în primele rânduri ale acestui editorial, legumicultorul muncește anul împrejur, începând din iarnă, când procură semințe, le seamănă și îngrijește răsadul, apoi plantează, lucrează solul, irigă plantațiile, luptă cu vătămătorii, recoltează. Toate operațiile, evident, necesită muncă și investiții enorme. Pe lângă aceste mari cheltuieli, fermierul mai achită și impozite, salarii pentru angajații sezonieri, transport… Dar ce cheltuieli și ce efort depune cel de la piața cu amănuntul? Doar o deplasare, odată sau de două ori pe săptămână la piața angro, în câmp sau în livadă. Atât! Acesta nu eliberează cumpărătorului nici măcar tichetul apăratului de casă. De fapt, de aceste aparate, care se zice că sunt obligați să dispună toți vânzătorii de la piețe, s-a uitat demult. Astfel că tot venitul vine în buzunarul comerciantului sau a „șefului”, care printre altele, nu uită să mai văicăreze de viața grea, pe care o au, deși sunt incomparabile condițiile de muncă ale legumicultorilor aflați ziua întreagă în câmp, în bătaia soarelui cu ale comercianților, care stau doar câteva ore în piață, la umbră și la ora fixă pleacă la odihnă. Nimeni dintre vânzători, chiar și dintre cei care se tot plâng de condiții insuportabile, nu părăsesc tarabele. Ani de zile aceleași persoane, printre care nu-i nici un fermier veritabil, vând marfa, dacă să-i credem, crescută de ei în sudoarea frunții, deși nici nu cunosc cum arată o plantație, fiindcă n-au nimic comun cu munca în câmp.
Majoritatea cumpărătorilor, dar și persoanele oficiale, responsabile de comerț, cunosc adevărata stare de lucruri și-s de acord că nu este corect ca indivizii, care au acaparat piețele, să paraziteze pe seama fermierilor. Dar, toate se limitează la constatarea faptului, deși soluția acestei probleme este cât se poate de simplă: piețele agricole să fie transmise în gestiunea asociațiilor de fermieri sau a celor de profil, cu specificarea clară ca cel puțin jumătate din locurile de vânzare să aparțină agricultorilor.
Constantin Rotaru
