Se întorcea în satul copilăriei, spre casa părintească. De fapt, nu mai era vorba de „acasă” în adevăratul sens al cuvântului, căci părinții nu mai erau. Se ducea doar la casă – la zidurile care mai păstrau încă amintirea lor. Știa că nu îl va întâmpina nimeni la poartă, că nu va auzi niciun glas, că liniștea îl va primi ca pe un străin.
Strada îi era cunoscută, dar parcă îmbătrânise odată cu el. Grădina de odinioară, plină de viață, stătea acum tăcută. Cărarea spre casă era aproape înghițită de iarbă. A intrat în curte și, fără să vrea, a privit spre ferestrele casei, ca și cum ar fi avut ochi. Atunci a simțit cum o lacrimă i se prelinge pe obraz.
A găsit cheia acolo unde o lăsa mereu mama. Parcă nu trecuse timpul… A deschis ușa, iar scârțâitul ei a spart liniștea, răsunând în gol. Înăuntru, totul era la fel: masa, scaune, lucrurile așezate cu grijă. Doar părinții lipseau.
Sau poate nu lipseau cu totul… Din fotografiile de pe perete îl priveau amândoi – tineri, luminoși, cu acea bunătate pe care doar ei o aveau. Pentru o clipă, i s-a părut că îi aude:
– Bună, fiule… Mulțumim că ai venit…
A clipit, iar vocea s-a stins. Era doar dorul care prindea glas. S-a așezat, sprijinindu-se de masă. Deși plecase demult din sat, mereu s-a gândit la ei, mereu a încercat să-i poarte cu sine.
Din geantă a scos pâinea și lucrurile aduse, așa cum făcea de fiecare dată. Le-a așezat pe masă. Și iar i s-a părut că aude:
– Avem de toate, fiule… Nu trebuia…
A zâmbit amar și a rămas singur cu gândurile. A mâncat în liniște, amintindu-și de anii petrecuți aici, de căldura acelui „cuib” părintesc. Parcă părinții îi zâmbeau din fotografii, liniștiți, împăcați.
Și-a amintit copilăria desculță, simplă, dar atât de plină. Nu aveau multe, dar aveau tot ce conta. Părinții munceau din greu la câmp, iar în zilele de sărbătoare mergeau cu toții la biserică. Copiii învățau la școală și îi ajutau cum puteau – la muncile câmpului, la îngrijirea animalelor, la toate treburile gospodăriei.
Îi reveneau în minte verile când strângeau recolta, primăverile când plantau cartofii și iernile când satul răsuna de colinde. Trei zile la rând, copii și adulți cutreierau ulițele, ducând vestea Nașterii. Era viață. Era comunitate.
Dar timpul trecuse.
S-a ridicat încet. Era vremea să plece. Și-a luat rămas-bun în tăcere și și-a șters lacrimile. A pus cheia la locul ei – acolo unde o lăsa mama – și și-a promis, în gând, că va reveni.
Nu singur, ci cu fiii lui. Și cu nepotul. Să vadă și ei locul de unde provin, să știe unde le sunt rădăcinile.
Ieșind din curte, a privit în jur. Casele din apropiere nu mai aveau garduri, gospodăriile erau părăsite, iar peste multe dintre ele crescuse deja pădurea. Atunci a înțeles, cu o durere apăsătoare, că odată cu plecarea părinților, începea să moară și satul.
Drumurile erau tot mai distruse, oameni tot mai puțini. Satele se transformau în cătune uitate, fără școli, fără copii.
E dureros să-ți pierzi părinții…
S-a dus apoi la cimitir, să depună flori la morminte. Cerul se întuneca încet. În acea liniște adâncă, i s-a părut că aude din nou o voce blândă:
– Aveți grijă de voi, să nu uitați să cinstiți oamenii…
A rămas o clipă nemișcat. Apoi a plecat, purtând cu el nu doar dorul, ci și datoria de a nu uita, de a reveni.
Tatiana Rotaru
