Sunt momente în istorie care nu pot fi trecute cu vederea, oricât de mult s-ar încerca uitarea sau reinterpretarea lor. Pentru Basarabia, unul dintre aceste repere este ziua de 27 martie 1918 – momentul în care destinul acestei provincii a fost decis prin voință politică, dar și prin aspirația unei întregi generații.
După prăbușirea Imperiului Țarist, Basarabia – așa cum fusese definită în 1812, în urma Tratatului de la București – s-a reorganizat ca Republică Democrată Moldovenească. A fost un timp al frământărilor, dar și al clarificărilor: întâi autonomia, apoi independența față de Rusia bolșevică.
La 27 martie 1918, Sfatul Țării a votat Unirea Basarabiei cu România, un moment istoric crucial. Decizia, luată la Chișinău în condiții de instabilitate regională, a marcat primul pas spre Marea Unire din 1918 și a deschis o nouă pagină în destinul neamului. Actul Unirii nu a fost o întâmplare, ci expresia conștiinței naționale care a refuzat să rămână captivă în incertitudine.
Această stare de normalitate a durat doar 22 de ani. La 28 iunie 1940, în urma ultimatumului sovietic bazat pe pactul Ribbentrop-Molotov, Basarabia a fost smulsă din nou din cursul firesc. Armata Română s-a retras, iar Armata Roșie a ocupat teritoriul. Au urmat decenii de tăcere forțată, de deportări, de frică și de rescriere a identității.
Și astăzi mai există voci care numesc acea ocupație „eliberare”. Dar dacă ar fi fost cu adevărat o eliberare, de ce a fost nevoie de decenii de control, de interdicții și de deznaționalizare? Dacă „eliberatorii” ar fi plecat, poate că acest pământ ar fi avut șansa de a evolua firesc, alături de celelalte națiuni europene.
Drumul spre libertate a fost reluat abia spre sfârșitul secolului XX. În 1989, proclamarea limbii române ca limbă de stat a fost mai mult decât un gest simbolic – a fost o revenire la adevăr. Alegerile democratice din 1990 și declararea suveranității au deschis calea independenței. Dar independența nu este un punct de sosire, ci un început.
Am mai avut o șansă la începutul anilor 2000. Alte state, precum cele baltice, au ales ferm direcția europeană, rupând clar legăturile cu trecutul totalitar. La noi, însă, schimbarea a fost mai mult decât anevoioasă. Aceiași oameni, formați în sistemul vechi, au rămas la conducere, adaptându-și discursul, dar nu și viziunea. Iar prețul acestei ezitări îl vedem și astăzi.
Unii spun: suntem o țară mică, ce putem face? Dar nu dimensiunea unui stat îi definește destinul, ci voința oamenilor săi. Trebuie oare să stăm cu capul plecat și să așteptăm o nouă „eliberare”? Și dacă ar veni, de ce anume ne-ar „elibera”? De libertate? De dreptul de a vorbi în limba noastră? De demnitate?
Astăzi, poate mai mult ca oricând, avem din nou o șansă. O șansă la o viață decentă, la reguli clare, la respect pentru lege și pentru om. Nu este un drum ușor. Nu putem schimba peste noapte mentalități formate în decenii. Dar putem învăța – să fim mai responsabili, mai solidari, mai atenți la ceea ce construim.
Ziua de 27 martie nu este doar o pagină de manual, ci o întrebare adresată fiecărei generații: ce facem cu libertatea pe care am redobândit-o?
Unirea din 1918 nu a fost doar un act politic, ci o alegere spre civilizație. Astăzi, la mai bine de un secol distanță, nu ni se cere să repetăm istoria, ci să-i înțelegem sensul.
Ar fi bine să nu mai trecem nepăsători pe lângă șansele care ni se oferă.
Să nu le tot amânăm, așteptând vremuri mai ușoare.
Pentru că drumul de perspectivă începe de la noi noi – de felul cum înțelegem libertatea și ce facem cu ea.
Tatiana Rotaru
