Fiecare generație este marcată de vremurile pe care le trăiește. Dacă ar fi să alegem un singur cuvânt pentru generația care a trecut prin ultimii ani ai comunismului și apoi prin cei 35 de ani de independență ai Republicii Moldova, acel cuvânt ar putea fi: așteptarea.
În ultimii ani ai Uniunii Sovietice, părinții și bunicii noștri stăteau la cozi pentru pâine, lapte, zahăr sau ulei. Trăiau într-un sistem care promitea un viitor luminos, dar în care lipsurile făceau parte din viața de zi cu zi.
Pentru mulți, comunismul a însemnat însă mai mult decât rafturi goale. A însemnat deportări, foamete, frică și tăcere. Au fost familii care și-au văzut rudele ridicate de acasă. Altele au învățat să vorbească în șoaptă, pentru că nu orice cuvânt putea fi rostit cu glas tare. Dumnezeu era interzis, iar libertatea avea limite pe care toți le cunoșteau.
Mulți simțeau că acel sistem nu putea dura la nesfârșit. Întrebarea era doar când se va prăbuși?
Răspunsul a venit în vara anului 1991. Republica Moldova și-a declarat independența, iar oamenii au simțit că începe o nouă etapă. Era un timp al speranței. Credeam că libertatea va aduce, într-un timp nu prea îndepărtat, și o viață mai bună.
Numai că drumul nu a fost nici drept, nici ușor.
În acești 35 de ani, Republica Moldova a trecut prin multe încercări. A venit războiul de pe Nistru, apoi anii grei ai tranziției, când multe întreprinderi s-au închis, iar sute de mii de oameni au plecat peste hotare pentru a-și câștiga pâinea. Au urmat perioade de dezvoltare, dar și de stagnare. Comunismul nu murise doar își schimbase hainele. Am avut alegeri democratice și schimbări de guvern, dar și ani în care instituțiile statului au fost slăbite, iar interesele unor grupuri au cântărit mai mult decât interesul public. După fiecare etapă au venit noi speranțe și noi reforme.
De fiecare dată ni se spunea că mai este nevoie de puțin timp.
Și am continuat să așteptăm.
Nu putem spune că Republica Moldova nu s-a schimbat. S-a schimbat mult. Astăzi suntem mai liberi decât au fost părinții noștri. Putem călători, putem spune ce gândim și avem acces la informație și la oportunități care, cu câteva decenii în urmă, păreau imposibile.
Dar, în același timp, mulți oameni au rămas cu sentimentul că adevărata normalitate este încă înaintea noastră.
Dacă odinioară stăteam la cozi pentru pâine și zahăr, astăzi așteptăm spitale mai bune, drumuri sigure, servicii publice de calitate, o justiție dreaptă și un stat care să lucreze în folosul cetățeanului.
S-au schimbat problemele.
Dar a rămas obiceiul de a spune: „Mai așteptăm puțin.”
Între timp, o parte din moldoveni au plecat peste hotare. Copiii au crescut departe de părinți, iar bunicii au învățat să numere lunile până la următoarea vizită. În multe sate sunt case frumoase, dar cu porțile închise cea mai mare parte a anului.
Cu toate acestea, oamenii nu și-au pierdut speranța. Mulți dintre cei plecați se întorc acasă ori de câte ori pot, iar cei rămași continuă să creadă că această țară merită un viitor mai bun.
Poate că cea mai importantă lecție a acestor 35 de ani este că viața nu începe după următoarele alegeri, după următoarea reformă sau după următorul guvern.
Viața este chiar timpul pe care îl trăim astăzi.
Iar independența nu înseamnă doar dreptul de a ne hotărî singuri viitorul. Înseamnă și responsabilitatea de a pune fiecare umărul la construirea lui.
La 35 de ani de independență, poate că întrebarea nu mai este doar ce poate face statul pentru cetățeni, ci și ce putem face noi pentru statul în care vrem să trăim.
Timp de 35 de ani am așteptat ca istoria să ne aducă viitorul.
Poate că a venit vremea să înțelegem că viitorul nu se așteaptă.
Viitorul se construiește.
La mulți ani, Republica Moldova! La mulți ani cu pace, cu înțelepciune și cu prosperitate!
Tatiana Rotaru
