Încă acum câteva secole distinsul nostru cărturar şi cronicar Grigore Ureche a aşternut în legendarul său „Letopiseţul Ţării Moldovei” şi următoarele slove ce continuă să ardă şi azi cu litere de foc, precum că Moldova stă în calea tuturor răutăţilor.
Secole au trecut de la acea amară constatare. Dar ele – slovele acestea – rămân, spre marele nostru regret, actuale şi la timpurile de azi, când iată-iată păşim pragul celui de-al treilea deceniu al secolului XXI.
Or, după cum în pragul primăverii strălucitoare din anul curent întreaga natură a plaiului, holdele şi ţarinile, codrii şi grădinile, satele şi gospodăriile de pe vetrele lor ne îndemnau la nişte atât de aşteptate roade; ca după mijlocul verii de acum să ne pomenim în ghiarele unei arşiţe cumplite, distrugătoare – tot aşa şi mugurii speranţelor încolţiţi în societate după alegerile din 24 februarie, când ni s-a părut că, în sfârşit, am câştigat o parte din mila lui Dumnezeu, s-au ofilit…
Căci nefireasca, nelogica şi anterior absolut inacceptabila alianţă între Platforma ACUM şi PSRM, „polenizată” pe la atâtea palate şi curţi de pretutindeni, inclusiv şi de peste hotare, de la un timp încoace a început să lege primele sale fructe. Ameninţător de repede, ameniţător de amare!… Şi, practic, nu e săptămână (ba chiar, pare-se, şi zile), ca acest lucru să nu se dovedească. Ca rezultat, parafrazând spusele poetului, la ziua de azi, la un colţ de masă ACUM-iştii plâng, la alt colţ de rmasă PSRM-iştii cântă.
Şi aceştia de la urmă au temeiuri serioase, foarte serioase şi plauzibile întru a se veseli şi a le plăcea viaţa. Căci, înjugat (iertată să ne fie expresia) benevol şi cu supuşenie jertfelnică la carul plin cu imense probleme de ordin economic şi social pentru soluţionarea cărora este nevoie de cel puţin 3-4 mandate, actualul Guvern (o adevărată elită de intelectuali şi profesionişti în domeniile respective), plin de euforie patriotică, a luat în serios toate promisiunile şi „cedările”partenerilor de alianţă, uitând de proverbul „Apără-mă, Doamne, de prieteni, că de duşmani mă apăr şi singur”. (N.n.: evident, în cazul nostru cuvântul prieten se cade să fie luat între ghilimele).
Se comentează, în ritm crescendo, în toate soiurile de mass-media, că ACUM-iştii au pierdut şi continuă să piardă poziţii strategice, extrem de importante şi vitale în strădaniile lor de a dezoligarhiza statul capturat. Ca, după fiecare cedare (gen Curtea Constituţională, SIS-ul, Procuratura Generală, Anticorupţia, revenirea la syte-ul doar în limba rusă a Parlamentului, neonorarea obligaţiunilor constituţionale vizavi de festivităţile prileguite de Ziua Limbii Române etc.,etc.) să-şi presoare cenuşă pe cap, regretând lipsa de discernământ şi miopia politică. Şi care se pot solda (ba chiar deja se soldează) cu consecinţe care se conturează tot mai ameninţător pentru cursul pro-european al statului nostru, în genere, pentru independenţa, suveranitatea şi viitorul lui.
În acest sens, eu unul am impresia că, în special, în timpul de la urmă, „răsăritul” se aprinde incontinuu, lacom şi vertiginos; pe când „apusul” se înfăşoară, tot incontinuu, în straie şi umbre tot mai sure…
Şi atunci – ce ne facem, fraţilor ACUM-işti, votaţi de noi?
De fapt, răspunsul va veni, neapărat, pe 21 octombrie, la alegerile locale…
Mai putem face – toţi împreună – ceva întru salvarea ţării şi neamului, prezentului şi viitorului generaţiilor de astăzi şi de mâine?
Să ne gândim bine, fraţilor!
