Cred că mulți dintre cititorii noștri mai țin minte timpurile când de la gările noastre porneau spre Rusia sute de garnituri de tren cu zeci de vagoane –refrigeratoare, încărcate cu mii de tone de carne, sute de vagoane cu lăzi cu mere, roșii, alte fructe și legume. Dinspre Rusia ne veneau tractoare, piese, îngrășăminte minerale, motorină și benzină. Toate aceste inputuri erau folosite pentru ca să sporim volumele de producție agricolă. Nimeni atunci nu se întreba și nici nu calcula care-i prețul adevărat al muncii depuse de miile de brigăzi de legumicultori, pomicultori, viticultori și îngrijitori de animale. Munca lor era răsplătită cu câteva zeci de ruble raportat la un membru al colectivului, deși costul adevărat al eforturilor depuse de sutele de mii de agricultori era unul de zeci de ori mai mare.
Și după prăbușirea Uniunii Sovietice, atitudinea, iar mai precis desprețul față de munca țăranilor a rămas în picioare. De exemplu, cerealele, la noi, de ani de zile sunt procurate de către monopoliști la același preț, de doar 2,5 – 3 lei per kilogram, în timp ce în statele europene același produs este vândut de către fermieri cu un preț dublu sau triplu. Mai grav de această atitudine cu nuanță accentuată de indiferență totală, sunt afectați cei care cresc fructe și struguri de masă. De ani de zile, la început de primăvară, pomicultorii și viticultorii se pomenesc într-o situație dramatică. În frigidere mai sunt stocate sute și mii de tone de mere și struguri, iar proprietarii acestor enorme cantități de produse de calitate excelentă, caută cu înfrigurare unde ar putea să-și vândă marfa. Deseori ei sunt nevoiți să o comercializeze la prețuri mai mult simbolice, pentru că altfel, vor fi nevoiți să arunce fructele la gunoi.
La piața centrală din Chișinău, unde am fost chiar zilele trecute, un kilogram de mere se vinde cu 5-6 lei. Acest preț acoperă doar electricitatea consumată pentru păstrarea fructelor în frigider. Deci, alte multe cheltuieli pentru producerea fructelor (procurarea de erbicide, pesticide, îngrășăminte, motorină, munca depusă…) producătorul este nevoit să le atribuie la capitolul pierderilor directe. Să ne imaginăm, deci, cu ce dispoziție încep un nou an agricol acești pomicultori și podgoreni?
Ziceam că situația se repetă an de an, iar autoritățile, indiferent de culoarea celor aflați la putere, nu întreprind aproape nimic pentru redresare. Practic, până în prezent, deși tot vorbim la această temă, producătorii agricoli, la modul serios, nu sunt orientați (cu argumente și exemple concrete) ce produse și în ce cantități sunt și vor fi solicitate pe piețele de desfacere locale și cele din regiune, condițiile și posibilitățile de comercializare pe aceste piețe, nu există o perspectivă cu orientare clară spre produsele cu valoare adăugată. Toate acestea țin de competența ministerului de resort, a agenției pentru siguranța alimentelor, a altor instituții de stat abilitate cu funcții de elaborare de politici în agricultură.
La soluționarea crizei de desfacere a produselor agricole, acea criză care afectează în prezent la direct interesele producătorilor, ar putea contribui mult și reprezentanțele noastre de peste hotare. Întreținem câteva zeci de ambasade, practic în toate colțurile lumii, acea lume, unde se resimte tot mai mult lipsa acută de produse alimentare de calitate, de produse, care sunt stocate din lipsa pieții de desfacere, în frigiderele de la sudul și nordul republicii noastre. Reprezentanții acestor ambasade, care, oricum, mare politică nu fac, ar trebui orientați în primul rând spre stabilirea și extinderea relațiilor economice dintre agenții economici de la noi și din țara respectivă. Mai activ ar putea fi antrenați în identificarea piețelor de desfacere și personalitățile din conducerea țării, care au întrevederi și relații la diferite nivele. Doar astfel, prin efort comun ar putea fi rezolva problema desfacerii produselor agricole crescute cu multă trudă, acea problemă, despre existența căreia fermierii din țările civilizate nici nu bănuiesc că ar exista.
Constantin Rotaru
