Urmașii „eliberatorilor” sovietici nu pot – și adesea nu vor – să înțeleagă suferința poporului moldovenesc. De ce?
Republica Moldova a trăit unele dintre cele mai crunte tragedii ale secolului XX: ocupația sovietică, foametea organizată, deportările în Siberia, distrugerea elitelor și rusificarea forțată. Acestea nu sunt doar file de manual, ci amintiri vii, dureroase, transmise din generație în generație.
Și totuși, există oameni – mulți dintre ei născuți și crescuți aici – care par complet indiferenți la această durere. În timp ce victimele vorbesc despre suferință, alții invocă „eliberarea”, „fraternitatea” și „ordinea sovietică”. Cum este posibil un asemenea contrast?
Există o realitate simplă dar ignorată: adevărații eliberatori eliberează și pleacă. Îți dau libertate și apoi se retrag. Cei care „eliberează” dar apoi rămân, controlează, distrug și dictează, nu sunt eliberatori – ci ocupanți.
Așa a fost și în Basarabia. După iunie 1940 și din nou după 1944, armata sovietică n-a adus pacea, ci dictatură, foamete, deportări și frică. O întreagă populație a fost umilită, iar în locul suveranității naționale s-a instalat un regim impus cu forța.
Mai periculoasă decât ocupația armată a fost însă ocupația mentală. Ea nu s-a făcut cu tancuri, ci cu limbă impusă, istorie falsificată și ignorarea valorilor autohtone.
Așa s-au format ocupanții mentali – urmașii celor care au venit cu valul colonizării sovietice. Nu neapărat soldați, ci ingineri, învățători, activiști de partid, funcționari și familiile lor. Au fost aduși aici „să civilizeze”, „să construiască socialismul” și să înlocuiască elita locală.
Astăzi, acești urmași sunt promotorii noului Russki Mir – cei care văd Moldova ca o margine a imperiului și nu ca o țară suverană și se opun ideii de românitate, de libertate autentică, de renaștere națională.
Generații întregi de moldoveni au ajuns să gândească în limba rusă, nu pentru că și-au dorit asta, ci pentru că li s-a impus. Româna – limba părinților și a rugăciunii – a fost exilată în colțul bucătăriei, în timp ce rusa era limba „prestigiului” și a supraviețuirii sociale.
Astfel, nu doar că s-a pierdut limba, dar s-a pierdut capacitatea de a simți românește, de a empatiza cu tragediile istorice ale neamului. Pentru unii, cuvântul „deportare” nu provoacă lacrimi, ci enervare. Cuvântul „Siberia” nu aduce amintiri de oroare, ci sarcasm.
Cum pot acești oameni să nu simtă nicio compasiune față de suferințele trecutului? Poate pentru că adevărul le-ar demola întreaga identitate. Sau pentru că a simți înseamnă a recunoaște, iar a recunoaște înseamnă a fi vinovat, iar vina doare.
Și mai este ceva: mulți dintre acești „ocupanți mentali” nu doar că nu simt durerea basarabenilor, dar nici nu vor s-o înțeleagă. E mai comod să crezi în „eliberare” decât în deportare. E mai ușor să glorifici imperiul decât să privești în ochi victimele lui.
Și pe final, țin să menționez că Moldova nu va fi cu adevărat liberă până nu va rupe lanțurile ocupației mentale. Adevărata libertate nu vine doar din voturi sau din retragerea trupelor, ci din curajul de a numi lucrurile pe nume:
- Ocupația sovietică a fost o tragedie, nu o binefacere.
- Deportările au fost crime, nu „măsuri administrative”.
- Limba rusă impusă a fost o unealtă de subjugare, nu un dar cultural.
Până nu vom spune toate acestea clar și răspicat, vom continua să trăim în ambiguitate, iar ocupanții mentali vor decide viitorul unui popor pe care nu l-au înțeles niciodată.
Notă:
Acest text critică o moștenire ideologică, nu persoane sau comunități etnice. Intenția este de a apăra memoria victimelor și de a invita la meditație și raționament. Adevărul, oricât de dureros ar fi, este singura cale spre reconciliere și vindecare. E nevoie de empatie, dialog și curaj pentru ca o societate să-și regăsească demnitatea.
Tatiana Rotaru
