–De oraşul Bender, domnule locotenent-colonel Dodonov, după câte suntem informaţi, vă este legată o bună parte din viaţă. De aceea aş dori să vă întreb: este adevărat că războiul din primăvara anului 1992 a avut temei de pornire, după cum şi astăzi se mai vorbeşte, divergenţele interetnice din oraş?
–Ca martor ocular al evenimentelor în cauză vreau să confirm că atare motiv este absurd, deoarece până la 1 martie 1992 la Bender n-a fost înregistraă nici o infracţiune de acest gen. Să mă credeţi: locuitorilor oraşului le era indiferent în ce limbă vor fi scrise denumirile mărfurilor în magazine, de exemplu. Pentru ei principalul era nivelul de asigurare materială şi nu preţurile din magazine. Declararea în 1989 de către Parlamentul RM a limbii de stat nu le-a fost pe plac acelora care s-au stabilit la Bender cu traiul veniţi de pe aiurea şi care au deţinut posturi de conducere, bucurându-se de privilegiile corespunzătoare: salarii bune, apartamente de stat primite peste rând, vile cu două etaje construite în coastele oraşului… Comitetul de grevă, creat în august 1989, era condus de reprezentanţii personalului tehnic şi ingineresc al întreprinderilor complexului militar-industrial al uzinelor „Pribor”, „Maşinostroitelinâi”, care prins-au să semene ură şi vrajbă în rândurile populaţiei faţă de politica statală de la Chişinău. Vă mai amintiţi de blocarea căilor ferate de către un grup de femei rusofone, care urmăreau doar un singur scop – agravarea situaţiei politice din regiune. Mai mult ca atât, conducătorii oraşului s-au situat pe poziţiile neexecutării legilor Republicii Moldova, învinuind conducerea republicii şi Sovietului Suprem de naţionalism şi de ideologie proromânească. Sunt înregistrate diverse tentative de implicare a efectivului poliţienesc – secţia orăşenească a afacerilor interne (SOAI) în desfăşurarea măsurilor politico-antipopulare, la care comandamentul nostru în persoana colonelului Victor Gusleakov, se detaşase de la bun început de la aceste instigări. Şi atunci sunt lansate apeluri de răfuire cu poliţia din oraş. Mai mult chiar, la 2 august 1991 sesiunea Sovietului orăşenesc aprobă decizia nr.36/1 din 25 iulie 1991 a prezidiului orăşenesc Bender „Despre subordonarea secţiei de poliţie comitetului executiv orăşenesc de deputaţi ai poporului” , La 29 august, de la orele 21.00 până la 02-30 ale zilei de 30 august s-a desfăşurat sesiunea Sovietului orăşenesc, sesiune la care au fost puse bazele creării detaşamentelor armate de gardişti-terorişti care, asumându-şi funcţiile de menţinere a ordinii publice, au început să încalce drepturile cetăţenilor. La 7 decembrie, bunăoară, a fost arestat deputatul sovietului orăşenesc F.P.Serov. În aceeaşi zi la ora 23.30 gardiştii înarmaţi au dat busna în apartamentul cetăţeanului C.P.Kostaşco, care a fost maltratat, apoi dus la statul major unde a fost ţinut fără mâncare într-un subsol umed. La 8 decembrie a fost reţinut de gardişti procurorul oraşului P.O.Todercan. La 9 decembrie, peste o zi, secţia orăşenească a fost încercuită de gardişti înarmaţi cu pistoale automate şi mitraliere, iar peste un timp în ajutor le-au mai sărit şi persoane străine. Luaţi prin surprindere, am luat poziţia de apărare. Timp de 3 ore şi jumătate am fost între viaţă şi moarte. Gardiştii, susţinuţi de preşedintele sovietului orăşenesc Kogut, reţineau şi dezarmau colaboratorii poliţiei care veneau în ajutor -au atacat poliţia auto, au răpit 3 maşini de serviciu. Colaboratorii reţinuţi erau snopiţi în bătăi.
–Cine intra în efectivul secţiei de poliţie?
–Circa 300 de persoane, reprezentanţi ai 8 naţionalităţi, dintre care moldovenii constituiau 40,4 la sută. Fiecare dintre noi se orienta destul de bine în situaţia creată. Însă odată cu trecerea sub jurisdicţia r.m.n. a secţiei de poliţie din Slobozia, situaţia s-a înrăutăţit şi mai mult. De partea separatiştilor, nerezistând presiunilor, au trecut şi unii din rândurile noastre. Mai rău decât atât, unii dintre cei rămaşi în colectiv, s-au dovedit a fi trădători făţişi, care prins-au să colaboreze pe ascuns cu forţele ostile, semnalând despre orice mişcare a noastră.
–Povestiţi măcar un caz concret de trădare.
–La un moment ni se terminaseră arsenalul de muniţii. Iar aducerea lor de la baza noastră din Varniţa era problema problemelor, deoarece eram urmăriţi zi şi noapte. Atunci am angajat în mare taină 3 camioane de tipul KAMAZ de la o întreprindere, la Varniţa le-am încărcat cu de toate cele necesare, acoperindu-le cu pietriş. De eram opriţi de către gardişti, spuneam că duceam pietriş. Iar după ce le-am descărcat în ograda secţiei, doar numai peste câteva minute ni s-a telefonat de la Tiraspol: ”Ce, v-aţi aprovizionat cu armament?”, ceea ce însemna că cineva dintre ai noştri au semnalizat.
Altă dată eu am adus armamentul necesar de la Varniţa cu ajutorul unui camion de colectare a gunoiului din oraş. Aceeaşi poveste – trădare! Şi întrucât se zice că la 2 martie se împlinesc 29 ani de la declanşarea oficială a conflictului militar armat în cauză, vreau să mărturisesc ce s-a întâmplat la Tiraspol în astă zi.
–-Vă ascultăm cu toată atenţia.
–Anume în această zi cu 29 de ani în urmă, gardiştii au dezarmat postul de poliţie auto, situat la intersecţia străzilor Chişinău-Ermakov. Între orele 19.15 şi 19.50 gardiştii au reţinut şi dezarmat 5 colaboratori ai batalionului de patrulă şi pază, care au fost snopiţi în bătăi. Cu câteva zile mai târziu a fost arestat poliţistul V.Purice. Ulterior în râul Nistru a fost depistat corpul lui cu 2 împuşcături în cap şi cu urme de răstignire pe cruce. Aceeaşi soartă a avut-o şi maiorul Iu.Perju, cadavrul căruia a fost depistat la gunoiştea satului Parcani, Slobozia. În acelaşi mod au fost omorâţi şi foştii poliţişti ai SOP Pavliuc şi Cauşnean. Însă prima luptă de proporţii la Tighina a avut loc la 19 iunie 1992.
Tancuri grele din dotarea Armatei a 14-a trec Nistrul, intrând în Tighina. Separatiştii atacă secţia orăşenească de poliţie cu rachete de tipul „Alazan”, aruncătoare de mine, grenade, mitraliere. Doar în câteva ore au murit 7 poliţişti, alţii 23 – grav răniţi. Cu toate rugăminţile şi implorările noastre, Chişinăul refuză să trimită ajutoare. Abia spre seară a intervenit Brigada de poliţie cu destinaţie specială, condusă de colonelul Anton Gamurari, cât şi cei circa 5oo de combatanţi din satele raionului Căuşeni, cei mai mulţi înarmaţi cu arme de vânătoare.
Deşi separatiştii au fost aruncaţi spre podul dinspre Tiraspol, a doua zi, însă, subunităţi ale Armatei a 14-a, dislocate în cetatea Tighina, atacă din spate apărătorii podului de peste Nistru, omorând peste 100 de soldaţi şi ofiţeri ai Armatei Naţionale, act ce a fost de asemenea calificat ca trădare.
–Trădare din partea cui, domnule locotenent-colonel?
–De astă dată, sunt convins, trădarea a survenit din partea chiar a unor oficialităţi de la Chişinău. Căci cum altfel se poate de lămurit faptul că poliţiştii noşti, împreună cu combatanţii, trupele firave ale Armatei Naţionale, de 3 ori au eliberat, cu preţul vieţii, oraşul Tighina de gardiştii-separatişti, şi tot de atâtea ori se ordonă de la Chişinău, să ne retragem. Cu alte cuvinte, am biruit ca să ne lăsăm învinşi.
Consemnare: Grigore Teslaru
