E despre tăceri apăsătoare, întrebări fără răspuns și responsabilitatea de a rămâne treji într-o lume tot mai instabilă.
Trăim vremuri grele, în care incertitudinea a devenit o constantă, iar speranța – o virtute de care ne agățăm cu dinții. Zi de zi, ne trezim cu gândul că nu mai știm ce ne așteaptă: știri contradictorii, tensiuni geopolitice, crize suprapuse, dar mai ales – frici. O sumedenie de frici care se strecoară în mințile noastre ca niște umbre reci, și nu mai pleacă.
Mi-e frică de război. Nu e o frică imaginară sau îndepărtată – e o teamă care ne bate la ușă dinspre est, care a trecut deja peste granițele vecinilor noștri, care s-a insinuat în aerul pe care îl respirăm. Mi-e frică de cotropitorii care nu vor doar pământuri, ci suflete. Oameni care nu caută resurse, ci plăcerea bolnavă de a distruge, de a umili, de a călca în picioare tot ce nu li se supune. Mi-e frică să deschid harta și să văd cât de aproape suntem. Mi-e frică să cred că în plin secol XXI, moartea poate veni de la un ordin dat de cineva departe, ținând un deget pe buton.
Mi-e frică și de politicieni. De cei care au uitat că slujesc oameni, nu interese. De cei care joacă în cărți cu viețile noastre, ca și cum ar negocia termene și profituri, contracte de business. De zâmbetele lor în fața camerelor și de cinismul din spatele ușilor închise. De discursurile lor frumoase care nu nasc nici pâine, nici lumină. Mi-e frică de cei care în loc să unească, dezbină. De cei care nu poartă războaie cu inamicul, ci cu propriii cetățeni.
Mi-e frică de oamenii de lângă mine. De concetățenii mei care, de mai bine de trei decenii, au primit libertatea, dar n-au știut ce să facă cu ea. O libertate fără exercițiu devine o povară. Am văzut cum nostalgia pentru dictatură prinde rădăcini – cum unii visează iar la vremuri în care nu trebuia să gândești, doar să execuți. Vremuri în care li se spunea cum să trăiască, ce să mănânce, ce să poarte și ce idei să aibă. Mi-e frică de această dorință de reîntoarcere la robie, de amnezia istorică care face ca învățămintele trecutului să pară povești pentru naivi.
Mi-e frică atunci când privesc în ochii copiilor. Ei trăiesc deja într-o lume pe care noi n-o mai înțelegem pe deplin. Cum să le explici ce e invazie? Ce e un compromis politic? Cum să-i înveți să creadă în adevăr când minciuna circulă cu viteza internetului? Cum să-i protejezi de anxietatea unei generații care n-a avut timp să respire?
Mi-e frică nu doar de ceea ce trăim, ci de ceea ce le vom lăsa. Ce viitor îi așteaptă? Ce fel de lume vom reuși să păstrăm pentru ei?
Și totuși…
Și totuși, în ciuda fricii, nu avem voie să cedăm. Avem obligația de a vedea pericolele, dar și puterea de a construi mai departe. Frica e naturală, dar resemnarea nu trebuie să devină o alegere. Dacă vrem ca mâinele copiilor noștri să nu tremure, trebuie să le demonstrăm că inima poate fi mai tare decât glonțul, iar mintea mai clară decât propaganda.
Tatiana Rotaru
