Bătătura satului natal este cel mai bun exemplu ce poate fi dat pentru adevărata comuniune dintre mai mulți oameni, ce se bucură să fie împreună, să se ajute între ei în orice clipă și să facă lucruri frumoase, de folos, de care să se mândrească, să se bucure și pe care să le lase copiilor ca niște „mărgăritare de mult preț”.
Astfel începu discuția mea cu distinsul lăutar din sudul țării, maestrul Vasile Lipcan din satul Ciobalaccia, Cantemir, care în cei cca 50 de ani de activitate a „plăsmuit” tocmai 5 colective de artiști amatori în satele Ciobalaccia, Flocoasa și Victorovca, care, pe parcurs, s-au învrednicit de titlul de „Colectiv popular-model”- de cântece și dansuri „Brâulețul” și „Cosașii”, etnofolcloric – “Opincuța”, muzică și dans bulgăresc „Izvorce”, iar deja de mai bine de un deceniu, cu soția Vera conduce colectivul folcloric „Soacrele”, binecunoscut în arealul românesc de pe ambele maluri ale Prutului.
– Pentru mine, spune Vasile Lipcan, satul înseamnă obiceiurile și tradițiile populare, care au luat ființă în inima satului și vor rămâne prin veacuri înscrise ca niște comori în sufletul oamenilor conștienți de valorile naționale, pe care avem datoria de a le valorifica, promova și transmite mai departe.
De bună seamă, satul este un izvor al obiceiurilor, menite să trezească în om pofta, cheful de viaţă și să aștearnă pe chipul său un zâmbet luminos. Sat, nume străvechi ce vine de la fossatum, spune istoricul Nicolae Iorga, un loc străbătut de un pârâu/ râu, înconjurat de păduri și câmpii, a fost temelia statului de-a lungul istoriei. Înseși orașele, în afară de cetățile militare, au devenit din sate, adică, satul poartă de fapt, “sămânța” țării, care a înglobat în sine fenomenologia neamului. Datinile păstrate în sate au înscris în analele culturii orale a poporului istoria așa cum a fost în realitate. În vatra de obârșie s-au mutat vremelnic din calea năvălirilor dușmane în adăpostul munților și al codrilor; satul a existat mereu ca semn al statorniciei, cu aceleași legi și datini, unde viața n-a putut fi stinsă nicicând și nicicum de vitregiile vremii, pentru că aici au fost și au rămas neamul, țara, credința sfântă, ogorul românului și toți cei dragi de acasă, ca și rădăcinile lor în cultul înaintașilor de sub glie.
Amintindu-și de frumoșii ani ai copilăriei, Vasile Lipcan a stăruit asupra unui mare adevăr: pe uliţa satului toţi eram prieteni, gata să sărim în apărarea celui nedreptățit, să întindem o mână de ajutor la nevoie, eram o singură suflare… E un mare adevăr, căci, la drept vorbind, obieciurile satului sunt idei, simțiri și trăiri ale oamenilor care s-au transmis dintr-o generaţie într-alta ca un testament nescris, ca un adevărat cod genetic spiritual: puse unul lângă altul, fiecare obicei și tradiție alcătuiesc salba neprețuită a satului, împletită din osteneli şi bucurii perene, din munca pe ogor din primăvară până toamna târziu, când țăranii își permiteau să mai stea la sfat, la un păhar de licoare a podgoriilor, la o nuntă, botez sau cumetrie.
-Și când se lăsa toamna, porneau, cu plosca la brâu, pețitorii, care pofteau întreg satul la petrecere, iar când se încingea Hora Mare, noi, copilașii ștrengari, ne tot făceam loc printre dansatorii focoși ce se întreceau la joc în sunetele lăutarilor iscusiți, în frunte cu regretatul Dumitru Botgros din Badicul-Moldovenesc…
Multe din momentele trăite în casa părintească, la bunici au devenit amintiri care îmi îndulcesc amarul greu al bătrâneții și îmi trezesc un zâmbet cald de fericire pe chipul schimbat de trecerea anilor. Țin bine minte cum spunea bunelul:„A fost greu, dar a fost frumos”. Acolo, în vatra satului, unde am prins fiorul muzicii populare, dorința de a încerca să cânt la vre-un instrument, s-a trezit în mine dorul și dorința de a face oamenilor veselie, petrecere, căci acele vremuri trecute mă fac să mă bucur de cei dragi, de semenii mei, de natură, păsări, animale, de oameni, de tot ce ne înconjoară. Vorbele mucalite ale părinților și bunicilor m-au făcut să mă schimb și să înțeleg că viața este mai frumoasă în simplitatea ei, nu în complexitatea problemelor, rutinei de azi. Înainte oamenii nu încercau să caute un răspuns sau o teorie în orice, iar această atitudine îi făcea să se bucure sincer de cei de alături, de orice lucru de lângă ei…
Anume fascinat de această idilă rustică, de măiestria lăutarilor care se tot întreceau la cântat la hora satului, se puse bine pe lângă fratele Mircea, care a cedat insistențelor frățiorului și-i dărui…o armonică, care pe dată “a și prins glas”, încât părinții Nicolae și Ecaterina au rămas mirați de harul lui Vasilică. Fără multe discuții, hotărî să aplice la Școala de culturalizare din Soroca, însușind, treptat, mai toate instrumentele populare-trompeta, baritonul, vioara, iar după absolvirea școlii, pe parcurs să se înfrățească mai mult cu acordeonul. După armată, reveni în sat – metodist, conducător artistic, iar după 1983, timp de vre-o două decenii – director al căminului cultural al comunei Ciobalaccia. A fost un ucenic sârguincios al maestrului Mitică Botgros, fruntea dinastiei lăutărești Botgros; de-a lungul anilor sătenii – de la mic la mare – dar și locuitorii satelor din împrejurimi îl cunosc, îl admiră pe acest talentat artist, căci rară nuntă, cumetrie sau altă petrecere fără dumnealui sau fără tinerii muzicieni și dansatori ce au fost ghidați de Vasile Lipcan, generație după generație. Când își sărbătorea un nou jubileu – 50, 60 sau 70 de ani- discipolii dumnealui își demonstrau măiestria interpretativă în fața îndrumătorului lor. Evident, de-a lungul anilor, a avut mai multe oferte, dar le-a refuzat, a rămas fidel vetrei străbune, acolo, la vatra cântecului și jocului popular, fiind ințiator și participant activ al mișcării cultural-artistice din comună,unde acum activează patru(!) colective, toate cu titlu model :ansamblurile “Soacrele”(vârsta 60+),“Salcioara”(35+),“Codrencele”(35+), “Izvorce”(copii de 8-18 ani),“Pe aripile vântului”(5 -19 ani). Aici, în 2016, a fost inaugurat un Centru de Artizanat, cu un Muzeu Etnografic, “La prispa casei părintești”(fondator -Natalia Crudu, meșter popular cu titlu model artizanat-țesut).
-Cu fiece an trăit în frumoasa lume a muzicii, îmi dau mai lesne și mai clar seama că, de bună seamă, arta muzicală este însăși viața mea. Regret doar că în această lume anii parcă zboară mai iute nu știu cum și încă nimeni în lumea asta nu a fost în stare să le stăvilească scurgerea năvalnică…
Soția Vera, pedagog prin vocație, dar și un împătimit al cântecului și jocului popular, care a fost mereu alături de muzicianul Vasile Lipcan, l-a susținut și încurajat în permanență, de-a lungul anilor a promovat artele frumoase în școală, unde a organizat și desfășurat activități cultural-artistice, ca ulterior să fondeze faimosul colectiv etnofolcloric “Soacrele”, cu care a reușit să fascineze spectatorii din satele comunei și cele învecinate, raion, să evolueze cu mare succes pe scenele din Chișinău, Iași, Vaslui, Galați, Botoșani, Suceava și alte județe de dincolo de Prut, la nenumărate concursuri, festivaluri, de unde revine de fiece dată cu premii, trofee și mențiuni de valoare, avea să-mi declare următoarele:
-Dincolo de scenă, muzică, acordeon și alte instrumente, Vasile este un soț, un tată și déjà bunel exemplar, un vrednic gospodar, cu care ne-am mândrit întotdeauna. Mă bucur mult că am activat și mai activăm împreună pe tărâmul artelor frumoase.
…În seara când sărbătorea un nou jubileu, curtea lui Vasile Lipcan amintea mai mult de o prisacă, căci multă lume “roia” în ograda unde răsuna muzica populară, care îmbia rudele, prietenii, colegii, vecinii la horă, la jocurile săltărețe atât de îndrăgite de omagiat. Admiram bucuria sinceră, neascunsă a artistului și omului Vasile Lipcan și, involuntar, m-am prins asupra gândului că este, de fapt, aidoma meșterului Manole, căci-la sigur!-și-a pus în “zidurile” meseriei, profesiei sale întreg sufletul, inima, harul și cugetul, adică întreaga sa dragoste și dăruire nemărginită și nesecată. Și-a zidit-o până la ultima picătură, fără ezitare și șovăire, fără rezerve, ca un adevărat artist, un veritabil și vrednic fecior al neamului.
În acest context și sens trebuie înțelese și cuvintele lui Lucian Blaga, care considera satul ca fiind „unanimul nostru înaintaș fără de nume”. Cheia dăinuirii poporului român în istorie a fost, deci, statornicia într-un teritoriu care îl lega intim pe om cu muzica, cu natura, cu înaintașii și, evident, cu Dumnezeu. Satul este spațiul în care omul își poate îndeplini mai ușor menirea sa, aceea de a se dărui semenilor, a sfinți, dacă vreți, pe sine și a sfinți creația, frumusețea, arta. Aici el se simte în comuniune cu natura, care i-a fost dată pentru a o păzi și a o admira și care îi oferă, ca răsplată, roadele ei pentru traiul de zi cu zi. Așa cum au trăit și continuă să fie exemplu pentru toți împătimiții de folclorul autentic, creația populară Vasile și Vera Lipcan din satul Ciobalaccia.
Ion Domenco
