Pentru prima dată l-am ascultat, cu freneticele-i melodii, interpretate la chitară, pe scena improvizată din “Poiana salcâmului”, în cadrul primei ediții a Festivalului „Dulce floare de salcâm”, desfășurat într-un pitoresc loc din preajma Vălenilor din lunca Prutului, Cahul, satul lui de baștină, înconjurat de bălți cu stuf și păpuriș, în care mișună pești, diverse vietăți, păsări cântătoare, cu dealuri ondulate și faimoase coline cu valoare istorică incontestabilă, pe care, în copilărie, le-a cutreierat în lung și-n lat, – monumentul naturii geologic şi paleontologic „Aflorimentul Văleni”, arie naturală protejată de stat cu o suprafaţă de 3 ha, la 0,5 km sud de Văleni, panta de est a văii râului Prut, monumentul naturii „Lacul Beleu”,  la fel arie naturală protejată, în rezervaţia ştiinţifică „Prutul de Jos”, ce se întinde pe cca 626 ha între Văleni și Slobozia Mare, un bazin cu o vârstă de 5-6 mii ani.

…Melodiile-i, adevărate poeme lirice, pe versurile inegalabililor Grigore Vieru, Mihai Eminescu, Adrian Păunescu, Dumitru Matcovschi, Nicolae Dabija se așterneau lin, domol, parcă dansând într-un ritm cu ciorchinii salcâmilor în floare, ducând hăt departe frumosul tezaur românesc, doinele și baladele noastre, de care am fost și rămânem mereu setoși…

Mircea Zgherea, căci despre el este vorba, actor și cantautor, un original Bard al sudului, s-a născut la un sfârșit de toamnă, la 1966, la Văleni, într-o familie de țărani cuminți, omenoși, buni gospodari, care au reușit să le transmită copiilor cele mai alese calități-hărnicia, cumsecădenia. După școala medie din satul natal, face studii de actorie la Soroca, urmând o activitate în domeniu la Teatrul „B.P.Hasdeu” la Cahul, apoi-la Teatrul Național „Mihai Eminescu”, Teatrul Armatei din Chișinău, mai recent absolvind și Facultatea de Drept a Universității „B.P.Hasdeu”  din Cahul. Vocația-i se vede, însă, că rămâne a fi „veșnica primăvară a sufletului”, adică, muzica, căci anume cântecul patriotic l-a marcat pentru întreaga viață, fiind din fragedă copilărie vrăjit de farmecul neostoit al melosului popular, pe parcurs  aderând la breasla trubadurilor muzicii folk, avându-i drept model pe binecunoscuții Tudor Gheorghe, Ștefan Hrușcă, Vasile Șeicaru.

Este laureat al mai multor concursuri naționale și internaționale (1991-Festivalul “Galbenă gutuie”, 2005- Festivalul Internațional de Muzică Folk Peatihatka ș.a.).Cu o altă frumoasă ocazie-în cadrul cenaclului literar în memoria consăteanului dumnealui, poetul, regizorul, cineastul Gheorghe Vodă-trubadurul, Zgherea avea să mi se destăinuie că se mândrește mult, până la lacrimi, cu satul său de baștină, cu oameni blajini, săritori la nevoie, adevărați patrioți ai neamului, ce se trag din viță de gospodari „de-ai lui Petru Rareș”(care, spun arhivele istoriei, a trecut pe aici, înaintea încoronării, n.n.), „din bejenari de scutire” ai lui Vasile Ruset. Vălenii mei, spune Mircea Zgherea, sunt asemeni unui izvor, unei adevărate fântâni cu apă cristalină, dătătoare de viață, din care poți scoate la suprafață noi și noi perle de valoare. Vălenii mei sunt vatra, unde arde nestins focul strămoșilor, unde poți oricând reveni la tradițiile și obiceiurile de odinioară, la origini, or, aici se desfășoară nu doar Festivalul etnofolcloric„Dulce floare de salcâm”, cu nelipsitele-i expoziții ale meșterilor populari, târgurile cu miere de albini, brânză de oi și vinuri alese, aici poți vizita anul împrejur pensiunea „La gura cuptorului”, muzeul Casei țărănești, te poți afla ziua întreagă „în ospeție la bunici”, apropiindu-te cu sufletul de datinile străbune, cum ar fi tradițiile sărbătorilor de iarnă, ritualul de petrecere a plugarilor la semănat, de împăcare a ciobanilor, încheierea perioadei păstoritului sau de iertăciune cu colacul de mire și jucatul pupezei, obiceiurile legate de nașterea pruncului, invitarea fetei la prima horă, logodirea tinerilor, cununia și nunta tinerilor însurăței… Dar mai găsești oare undeva în altă parte dansuri mai cu foc sau cântece mai unduioase ca cele perpetuate de soții Bejenaru, obiceiuri și datini mai inspirate, colinde mai dulci ca cele cântate de talentatele membre ale ansamblului „Crăițele”?..

Tradițiile sunt cele mai scumpe, mai sacre podoabe pe care le avem de la strămoși, spune Mircea. Frații de peste Prut, Europa în ansamblu ne vrea uniți, dar ne doresc uniți prin demnitate, dragoste de tezaurul folcloric strămoșesc identitar. Nimic nu este mai caracteristic unei națiuni decât ceea ce se păstrează și dăinuiește prin timp-tradițiile naționale. Mi s-a întipărit zicerea primarei de Văleni, Silvia Știrbeț: „Vom fi cu atât mai europeni, cu cât mai vălenași suntem”. Atâta timp cât vom ține la cântecul și dansul popular, la balade, doine, romanțe, la ie, portul național, consider că vom putea ține capul sus, vom fi un popor frumos, cu verticalitate”. Vorba cântecului: „Să fim cu cei ce-mi sfințesc bunii,/ Limba mea sfântă și glia/Ce trag cu mâna lor cărbunii/Să coacă pâinica sfinția...”. Acesta este crezul meu, pe care mă străduiesc să-l transmit, cu dragoste, feciorului și fiicei.

Acest mesaj – de respect și recunoștință față de părinți și bunei, de înaintași– Mircea Zgherea îl duce în satele Moldovei, în România, Italia, alte țări, unde s-au zburătăcit, prin ani, conaționali de-ai noștri, fermecându-i cu vibrația coardelor nedespărțitei chitare. Prin cântecele sale înălțătoare, trubadurul a construit chiar un cult pentru mama și tata, plăsmuind cu har dumnezeiesc melodii răscolitoare despre rădăcinile omului de la țară. Îmi amintesc cum într-o zi de decembrie, apropiindu-ne de Văleni, Mircea a insistat să poposim cu toții la casa-i părintească, unde, cu regret, nu-l mai așteptau părinții dragi…Cu inima-i larg deschisă, binevoitor și ospitalier, amabil, mereu cu un zâmbet larg pe buze, precum îl cunoaștem cu toții, reuși – în câteva clipe! – să pună pe masă un ulcioraș cu vin „de acasă”, ceva de-ale gurii, îndemânându-ne să nu ne rușinăm și tot repetând întruna:”Bucuria cea mare e a mea, căci așa m-au învățat bunii mei părinți-cu cât mai multă apă scoți din fântână, cu atât e mai gustoasă, mai cristalină...”.

Apoi, la școala dragă, în Muzeul „Gheorghe Vodă”, unde povesti cum s-a întâlnit,  sfios, pentru întâia oară cu scriitorul-pământean, în pofida faptului că avea febră, puse mâna pe chitară, pentru a ne convinge încă o dată, de talentul său inestimabil, patriotismul, cumsecădenia ce-l caracterizează dintotdeauna…Ascultându-i mesajele-cuminți și line, dar și tăioase și înălțătoare pe alocuri, – m-am prins asupra gândului că, de bună seamă, este nesecată fântâna tezaurului nostru românesc, care va potoli setea încă multor generații de pe acest pământ.

Ion Domenco

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here