Pentru unii, dacă nu chiar pentru majoritatea concetățenilor noștri, încheierea scrutinului parlamentar înseamnă și o relaxare: chipurile s-a făcut ce-i mai important, am reușit să păstrăm parcursul european, iar în continuare problemele se vor soluționa de la sine.
Este o eroare clasică, fiindcă victoria în alegeri nici de cum nu schimbă statutul nostru de tristă faimă de cea mai săracă țară din Europa. Nu va conduce această victorie nici la admiterea automată a Moldovei în comunitatea europeană. În acest sens, avem de soluționat o mulțime de probleme, ce țin de ajustarea legislației naționale la cea europeană, de dezrădăcinarea corupției, de reformarea justiției și încă de alte multe aspecte de ordin social și economic care-și așteaptă rândul.
În această listă impunătoare, problemele satului pretind (și pe bună dreptate) la calificativul de „primordiale” și „de primă importanță”. Statistica demonstrează că anume în mediul rural nivelul de viață este sub nivel, salariile agricultorilor sunt cele mai scăzute și anume din satele noastre pleacă în „căutare de noroc” mai mulți locuitori dintre cei tineri și cu inițiativă.
Ar fi incorect să zicem că problemele mediului rural sun ignorate de autorități. Prin intermediul mai multor proiecte, în sate și între localități se renovează drumuri, se repară obiectivele de menire socială și culturală, sunt majorate îndemnizațiile de susținere a celor nevoiași. Toate bune până aici. Dar ce folos de drumuri bune, dacă pe ele rar de tot circulă transportul? La ce bun se repară școlile, grădinițele și casele de cultură, dacă n-are cine le frecventa? Pentru ce trebuie majorate îndemnizațiile sociale, dacă prin această acțiune de caritate se obține doar majorarea numărului vizitatorilor de baruri sătești?
În eforturile neîndemânatice de redresare a stării de lucruri din satele noastre, este ignorat principalul element, cel al stimulării și protejării adevăratului gospodar al satului. Cine nu cunoaște că în fiecare localitate sunt oameni gospodari, care știu a îngriji vița de vie sau livada, care cunosc din talpă secretele profesiei de agricultor și cresc recolte bogate. Dar, din păcate, mulți dintre ei s-au lăsat de tradiționala îndeletnicire. Au lăsat-o nu din cauza leneviei sau nepăsării. Oamenii sunt decepționați și nu mai vor să piardă timpul în căutarea desfacerii produselor crescute cu multă trudă, ei nu mai vor să se confrunte cu intermediarii care le propun prețuri derizorii, nu mai acceptă dictatul birocraților, care în loc să le ajute în afaceri, le pun bețe în roate.
Dacă într-adevăr dorim schimbări în sate, urmează în perioada imediat următoare să identificăm acest segment de oameni gospodari și să-l susținem, pe fiecare în parte. Nu prin vorbe și promisiuni. Dar prin crearea structurilor viabile și transparente de achiziție a produselor agricole, și prin subvenționare eficientă, și prin protecția față de funcționarii, care prin arma selecției, departe de a fi obiectivă, impun și dictează condiții de activitate deseori inacceptabile agricultorilor și-i lipsesc de acele mici posibilități de susținere financiară.
Acesta ar fi misiunea celor abilitați la nivel de stat de susținerea agriculturii. Poate că ar fi timpul ca ei să se dezică de ocupația scrierii strategiilor și proiectelor pentru următoarele decenii, dar să treacă la munca concretă de asistență a celor, care mai au încă răbdarea să facă agricultură. Altfel, degradarea satelor va continua, iar noi și în continuare ne vom tot întreba, de ce numărul agenților economici din agricultură scade, iar a celor plecați peste hotare este în permanentă creștere?
Constantin Rotaru
