Primele mele amintiri despre Paști nu vin din povești sau din vreo carte ilustrată cu icoane, ci dintr-un lighean de metal, pus pe un scăunel jos, în casa bunicilor. Era o dimineață călduță de mai, iar aburul din bucătărie mirosea a pâîne, cozonaci și ceva tainic, nespus.
Era la începutul anilor ’80. Eram elevă la școala primară din Chișinău. Uniforma era cafenie cu sort negru, gulerul croșetat, purtam cravată roșie iar pe piept insigna de pionier. Nu știam că Paștele e o sărbătoare. Nimeni nu ne spunea. La școală nu se vorbea despre el. Nici la radio, nici la televizor. Învățam și sâmbăta – iar în ajun de Paști, de fiecare dată, se organiza așa-numitul subotnic: muncă „voluntară” pentru patrie.
Spălam geamuri, măturam curtea școlii, căram cărți dintr-o clasă în alta fără să înțelegem de ce. Era o gălăgie organizată, obositoare și tristă. Învățătorii aveau fețe serioase, uneori crispat amabile, și nu vorbeau niciodată despre sărbători. Nimeni nu spunea cuvântul „Paște”. Nici măcar în glumă.
Tot ce se întâpla era că, ne țineau în acea sâmbătă până mai târziu, iar duminica dimineața devreme, mama mă trezea într-o liniște densă, ca să plecăm în sat, la bunei.
În sat mirosea altfel – a soare, a flori de primăvară și a pască proaspătă. Bunica ne aștepta împreună cu bunelul, amândoi cu fețele luminate de o emoție veche, dar mereu proaspătă.
– Hai, fata mâcăi, hai că am ceva pentru tine. Te speli pe față ca să fii sănătoasă și frumoasă ca o floare, zicea bunica, punând pe scaunel ligheanul cu apă caldă, un ou roșu, lucios, și câteva copeici.
Mă spălam cu grijă, simțind că fac ceva mare, sfânt, fără să știu ce anume. Nu știam că acel obicei era interzis. Nu știam că acel ou roșu ținea pe umeri o istorie de sute de ani, trecută prin rugi și lacrimi. Nu înțelegeam pe atunci ce e Paștele cu adevărat, dar știam că nu era ceva despre care puteam vorbi la școală. Eu știam doar că e ceva ce facem doar aici, doar azi, doar între noi.
După aceea ne așezam la masă. Bunicul ridica capul, se uita către icoana ascunsă între prosoape și spunea cu glas abia auzit:
- Hristos a înviat.
Bunica murmură „ Adevărat a înviat.”
Ciocneam ouăle cu grijă, într-o solemnitate pe care n-o mai regăseam nicăieri altundeva. Pasca sfințită era tăiată în felii subțiri, iar bunica le punea în palmele noastre ca pe o ofrandă. Nu era un ospăț zgomotos, ci o liniște caldă, ca o mătase pe care o simțeai pe piele fără s-o vezi.
Pe parcursul zilei, mai veneau rude, mătușe, verișori. Intrau cu sfială, spuneau aproape în șoaptă „Hristos a înviat”…
Și tot în șoaptă răspundeam, ca și cum cineva asculta dincolo de pereți.
Seara trebuia să plecăm înapoi la Chișinău. Luni, la școală, nimeni nu vorbea despre Paști. Doar vârfurile de degete roșcate de la ouă trădau adevărul.
Ani mai târziu, am aflat că tot ce trăisem era, de fapt, interzis. Că bunica punea oul în lighean cu teamă, dar și cu credință. Că acel „Hristos a înviat” spus înseșizabil era o declarație de rezistență, un gest de dăinuire.
Asta era, pentru mine, Paștele. O taină interzisă, dar moale și luminoasă ca o pâine caldă.
Acum, de Paște, pun în lighean un ou roșu, câteva monede, și chem copiii să se spele pe față. Nu le spun prea mult. Doar le țin fruntea cu palma umedă și le zic:
– Să fiți sănătoși, frumoși și curați la suflet.
Apoi aprind o candeluță, o așez în fereastră și o las să ardă. E semnul nostru pentru toți cei plecați, pentru toate duminicile tăcute ale copilăriei, pentru oul roșu din lighean care a luminat, fără să știm, începutul credinței.
Ana Radu
