„Din toate plăcerile dăruite ființei omenești, cea mai nobilă e bucuria de a pune în mișcare mintea.”
Grigori Cihartișvili (cunoscut sub pseudonimul Boris Akunin)
Trăim într-o epocă în care adevărul trebuie să se justifice, în timp ce minciuna nu dă socoteală. Asta pentru că minciuna e spectaculoasă, sună bine, alimentează emoții, întărește convingeri. Iar adevărul – e tăcut, cere răbdare, cere cercetare, cere gândire.
Dar ce se întâmplă atunci când, în loc să gândească, oamenii repetă, redistribuie, reinventează minciuni? Observăm acest fenomen, în special în ultima perioadă de timp, când ne apropiem de alegeri.
Spațiul public, în special cel virtual, abundă de informații. Dar nu toate sunt ceea ce par. În fiecare zi, pe rețelele sociale, apar afirmații fără sursă, ipoteze prezentate ca fapte, interpretări trunchiate sau scoase din context, toate promovate cu titluri mari și emoții tari. Unele vin de la oameni necunoscuți, altele – din păcate – chiar de la politicieni care ar trebui să dea tonul responsabilității.
Cât de ușor e azi să spui, fără să verifici: „Am auzit că…”, „Se pare că…”, „Cine nu cunoaște că…”. Minciuna nu mai are nevoie de deghizare; e suficient să fie convenabilă. Iar dacă stârnește emoție – cu atât mai bine, pentru că algoritmul o va răsplăti.
O armă subtilă este presupunerea. Presupunerea este, de la natură, un instrument al gândirii. Dar în mâinile celor care o folosesc fără onestitate, ea devine armă periculoasă. Când cineva insinuează că un om public „ascunde ceva”, „a trădat”, „lucrează pentru cine nu trebuie”, fără a aduce nicio dovadă, de fapt, lansează un zvon cu tentă otrăvitoare, care se răspândește ușor. dar cel vizat greu de tot se debarasează de „faima”, care i-a fost atribuită.
Alt fenomen tot mai des întâlnit este apariția videoclipurilor scurte, în care diverși indivizi își exprimă părerile personale – adesea cu ton de „adevăr absolut”.
Un telefon mobil, o cameră frontală și câteva cuvinte bine rostite – și e gata „analiza politică”. Mulți confundă această „creație” cu informații veridice sau chiar cu jurnalism.
Părerea cuiva nu este o știre!
Faptul că cineva spune „eu cred că…” sau „e clar că…” nu transformă opinia în adevăr. Mai grav, aceste „opinii virale” sunt adesea pline de insulte, jumătăți de adevăr sau scenarii conspiraționiste prezentate ca fapte.
Să reținem – nu tot ce vedem online merită încrederea noastră, iar vizibilitatea nu înseamnă veridicitate.
Ar trebui să mai conștiintizăm că adevărul trebuie căutat, apărat și spus. Într-un spațiu public intoxicat, cei care încă gândesc limpede sunt în minoritate. Să spui: „Nu e adevărat ce ai postat. Ai dovada?” – înseamnă deja rezistență.
E ușor să te lași dus de valul like-urilor și distribuțiilor. E greu să înoți împotrivă. Dar fără această împotrivire, câștigă minciuna, acea minciună care aduce societății noastre multă daună, decepție și dezorientare.
Taiana Rotaru
