Roșii sau negre, dulci sau amare, cireșele sunt preferate de către cei mari și de către cei mici, iar la început de vară sunt nelipsite pe mesele noastre.
Fiecare colțișor de natură are câte o mică legendă, care ne-au făcut copilăria frumoasă .
…Se spune că numele de cireșe vine de la o femeie pe nume Cireșoaia și care trăia undeva departe pe vârful unui deal . Aceasta ducea o viață de singurătate și nu dădea voie nimănui să-i între în curte, iar în fața casei avea un cireș care rodea în fiecare an atât de multe cireșe, încât s-ar fi săturat întregul ținut. Dar cireșele erau prea scumpe încât le puteau cumpăra numai cei bogați.
Printre vecinii Cireșoaei se afla și o familie cu mulți copii, care erau săraci și care în fiecare zi priveau spre cireșul plin de roadă, înghițând în sec. Cireșoaia era foarte zgârcită de aceea ținea poarta încuiată tot timpul pentru a se ști în siguranță. Anii au trecut și bătrânețea a venit pe furiș , iar femeia se descurca din ce în ce mai greu. Vecina, care era tânără și în putere s-a gândit să-i dea o mână de ajutor lăsându-i la poartă câte o găleată cu apă. Cireșoaia când a văzut gestul tinerei a lăsat și ea un pumn de cireșe drep răsplată pentru generozitatea fetei. Răsplata a început să fie din zi în zi mai mare, iar vecinii din ce în ce mai mulțumiți. În grădina vecinilor au răsărit în anii următori mulți cireși care le-au asigurat traiul decent.
Așa cireşul a devenit faimos şi s-a răspândit în lumea largă. Ba chiar şi luna iunie, luna în care se coc cireşele, a fost numită de cei bătrâni şi de calendarele bisericeşti: „Cireşar”!
Cu timpul povestea cireşului s-a mai uitat. A rămas, însă, de-a lungul timpului, bucuria copiilor, care şi în zilele noastre îşi mai pun cireşe cerceluși, la urechi…
Ana Radu
