Ortodocşii prăznuiesc în această duminică Floriile sau Duminica Stâlpărilor, cea mai importantă sărbătoare care vesteşte Paştele, rememorând intrarea lui Iisus în Ierusalim şi sărbătorindu-i, totodată, pe cei cu nume de flori.
Duminica Floriilor sau a Stâlpărilor (ramurile de palmier sau finic, cu care a fost întâmpinat Iisus la intrarea în Ierusalim – n.n.) este una dintre cele 12 sărbători împărăteşti ale anului bisericesc. Menţionată, pentru prima dată, în sec.IV, sărbătoarea Intrării Domnului în Ierusalim, oraşul unde a şi început să fie celebrată, a cuprins, în scurt timp, întreaga lume creştină, fiind celebrată cu mare fast. Strâns legată de minunea învierii lui Lazăr din Betania, această duminică îi pregăteşte pe credincioşii ortodocşi pentru bucuria pe care o aduce biruinţa lui Hristos asupra morţii din duminica următoare, cea a Învierii. Totodată, Floriile deschid săptamâna pregătirilor de Paşti, denumită „Săptămâna Mare”, după cele 40 de zile de post. Din punct de vedere liturgic, din aceasta zi începe Săptămâna Patimilor, în amintirea cărora în biserici se oficiază în fiecare seară Deniile, slujbe prin care credincioşii îl petrec pe Hristos pe drumul Crucii, până la moarte şi Înviere. Duminica Floriilor este precedată de Sâmbăta lui Lazăr, ziua, când Iisus Hrisos îşi arată din nou minunile, înviindu-l pe Lazăr, la patru zile de la moarte. După această minune, mulţimile strânse la porţile cetăţii l-au ntâmpinat cu flori şi l-au aclamat pe Mântuitor, la intrarea în Ierusalim.
…Nu știu cum alții, dar eu unul, vorba sfătosului humuleștean, nu pot uita zilele de odihnă, sărbătorile, în special – Nașterea și Învierea Domnului Iisus Hristos-când sătenii făceau pregătirile cuvenite pentru întâmpinarea și petrecerea sfintelor sărbători împărătești, când toată lumea era veselă, bucuroasă, își împărțeau unul altuia daruri (nu scumpe: colo, o felie de cozonac, 1-2 ouă vopsite, câte o prăjitură de casă și, neapărat, o lumânare aprinsă-n.n.); apoi, ieșeau pe la porți, stăteau de vorbă, discutau despre bucuriile și grijile casei, ale satului, puneau „lumea la cale”, făceau schimb de experiență (cum se coc cozonacii și pasca, hulubașii și plăcintele, dar și cine are de gând să facă nuntă la toamnă, clacă ori șezătoare, cine a mai meșterit un război de țesut, cum se pune răsadul, cum se face cașul de oaie ș.a.). Da Hora și Jocul Mare a doua zi de Paște, la care se aduna tot satul, cine le uită oare?
…Copilăria mea, ca și a tuturor copiilor de la țară, mi-a rămas în memorie nu numai prin jocurile dragi, interesante, inspirate, inedite, nu numai prin implicarea-mi în tot felul de munci casnice, agricole, dar mai ales datorită sărbătorilor creștine, tradițiilor, obiceiurilor cunoscute și învățate de la părinți și rude. Prin multe au avut a trece și mai trec consătenii mei, bunii mei consăteni, dar mi-au rămas în amintire ca niște oameni blajini, binevoitori și deschiși la suflet. Nu pot uita, dar cum să uiți? Îmi reapar și azi în memorie zilele din Săptămâna Mare, când mama se scufunda în pregătirile de sărbătoare: pregătea și cocea cozonac, pască, covrigei, hulubași, vopsea ouă…Și îmi vin iarăși în minte versurile din fermecătoarea poezie a lui George Coșbuc „La Paști”: „Prin pomi e ciripit și cânt/ Văzduhu-i plin de-un roșu soare/ Și salciile-n albă floare/-E pace-n cer și pe pământ/, Răsuflul cald al primăverii/Adus-a zilele-Învierii.”
…Nu știu dacă este cineva, care să nu rămână impresionat până la lacrimi de versurile marelui Grigore Vieru: La alba-ne căsuţă,/ Curată ca un ou, /Eu aşteptam să vină/ Duminica din nou./Ca tu, măicuţă dragă, /Spinarea să-ţi dezdoi/Şi să mai stai acasă/Cu tine şi cu noi, care au fost cântate cu atâta suflet și talent de regretatul Iurie Sadovnic. De câte ori aud această melodie, îmi reapar în memorie zilele din Săptămâna Mare, mai zisă, a Patimilor lui Iisus Hristos, când mama se făcea luntre și punte, pentru a reuși să cârpească, să lipească cu lut și să văruiască pereții, pentru ca, așa ca la toți oamenii gospodari, casa noastră să fie curată ca un ou; să le rânduiască pe toate, astfel încât să putem întâlni cum se cuvine marea sărbătoare a Învierii Domnului. Evident, ne găsea și nouă de lucru-să facem curat, să măturăm ograda, dar cea mai importantă grijă era văruitul pomilor și copacilor din ogradă și livadă. Nu știu de ce, dar acel miros de var, care împrospăta și înfrumuseța tulpina pomilor, îmi stăruie în memorie și acum, peste atâția ani…Acea tradiție a devenit o obișnuință, astfel, încât în fiece an, înainte de Paști, purced la văruitul copacilor. Și așa, cu căldarea cu var într-o mână și cu peria în cealaltă, mă cufund în amintiri, stând de vorbă cu fiecare pom. Uitasem să vă spun că de la părinți am deprins și alta: fiecărui pom pe care-l plantez, îi dau nume: acesta este al feciorului Doru, acesta-al fiicei Dorina, al fiicei Cristina, al copiilor lor – Veaceslav, Vlad, Radu, Bogdan, Tudorel, Cătălina și Diana, a sorei Ina, a ginerilor Valeriu și Alexandru și tot așa. Mă apropii de cireșul lui Doru, pe o ramură a căruia am legat în această primăvară Mărțișorul ce mi l-a prins la piept soția (pentru a rodi pomul, a fi sănătos „stăpânul”lui), și parcă-l văd cum era mic și curios, năzbătios; cum a crescut, harnic și săritor la nevoie, curajos și descurcăreț; apoi trec la cireșul Dorinei, admirându-i marea de flori, semn bun că va avea și în acest an roadă bună și iarăși stau de vorbă cu ea, ascultându-i vocea dulce și blândă, întrebările ce parcă nu mai au sfârșit și o văd și pe ea – blajină și bună la suflet, harnică și curată ca o albină, mereu pusă pe ajutor celor din jur, cu o mare grijă pentru părinți, frate și soră; trec la cireșul Cristinei și mă bucur că se coace primul și sunt atât de multe și gustoase, pentru ca ea să aibă cu ce se lăuda celor doi copilași, frumoși și drăgălași, talentați ca și părinții. Căci mezina a reușit în mai multe domenii, inclusiv, cel al artelor frumoase – translatoare de performanță, mai cântă și la pian, dar are și o voce catifelată, dansează și recită frumos. Încet-încet, ajung și la copacii nepoților, care de cum sosesc pe ospețe, „trec în revistă situația”, fiind foarte atenți la starea pomilor, tot întrebându-mă dacă vor rodi, câte fructe vor avea, dacă vor fi dulci ca anul trecut, lăudându-se(ca toți copiii!), că al lui e mai înalt, mai rotat, mai bine și mai frumos văruit și tot așa… Marea le-a fost mirarea nepoților atunci când le-am arătat cu o deosebită mândrie un pom de măr, pe care mi l-a dat, de acasă, buna mea mamă. Ia, mi-a zis, sădește-l la casa ta, să nu pierzi legătura cu casa părintească…S-a prins, e mare de acum, în fiecare vară ne înfruptăm cu acele mere, cu un gust specific, dulce-acrișor, dar atât de îndrăgit și fermecător pentru mine. Desigur, și eu, la rându-mi, le voi da copiilor și nepoților câte un puiet, să nu uite de casă…
Și mai țin bine minte zilele din Săptămâna Luminată (de după Paști până la Paștele Blajinilor). Văd și acum cum alergam la recreația mare până în cimitirul satului, aflat chiar în preajmă, căutând-o cu înfrigurare pe mama Chilina, sora mai mare a tatălui, o femeie cu mare credință în suflet. Dacă nu i-a dat Dumnezeu copii, avea o afecțiune aparte pentru noi, nepoții. De cum ne zărea, ne făcea semn să ne apropiem de lăicerele așternute pe iarbă, unde era cozonac, pască, ouă roșii, bomboane. Femeile ne împărțeau cu bunăvoință aceste pomeni, iar noi, radiind de bucurie, făceam cale întoarsă la școală…
…Ei, bine, acele timpuri s-au scufundat în istorie, dar nimeni și nimic nu ni le poate șterge din memorie și ar fi tare bine să nu ne permitem ca peste ele să se așeze colbul uitării: „Și cât e de frumos în sat/ Creștinii vin tăcuți din vale/ Și doi de se-ntâlnesc în cale/Își zic:”Hristos a Înviat!Și râde-atâta sărbătoare/Din chipul lor cel ars de soare”.
Ion Domenco
