Într-o dimineață, Moldova s-a trezit și nu mai era Moldova.
Pe casele primăriilor apăruse steaua roșie. La radio nu mai erau știri de la Europa Liberă, ci cântau marșuri sovietice. Din difuzoare, o voce groasă anunța:
– „Cetățeni! Republica Sovietică Socialistă Moldovenească a fost restaurată. Trăiască marea prietenie cu fratele mai mare – poporul rus!”
Oamenii au clipit. S-au frecat la ochi. N-au înțeles. Dar peste tot erau afișe cu Lenin, panouri cu secera și ciocanul, iar în școli copiii făceau exerciții cu „Pionierii”.
Internetul nu mergea. Facebook era închis. Pe ecrane apărea doar un mesaj sec:
– „Conținut periculos. Încălcare a unității ideologice.”
La școală
Într-o clasă din sat, tovarășa învățătoare se străduia să le explice copiilor că azi vor scrie în alfabet chirilic.
— „Dar eu știu să scriu în română…”, a șoptit Ilinca.
A fost trimisă acasă pentru „manifestare naționalistă”.
La lucru
La primărie, administrarea a fost înlocuită cu noi veniți. Unul din ei nu știa română, dar avea o mapă groasă și o cravată roșie. Le-a zis angajaților:
— „Tovarăși! Începând de azi, nu mai sunt alegeri. Avem conducere centrală. Voi aveți de muncit. Restul, nu contează.”
În sat
La magazin, rafturile se goliseră. În loc de banane și ciocolată, se vindea „conserva de varză de mare – marca URSS”. Uleiul, zahărul și chibriturile – toate se repartizau cu cartelă.
La poartă, moș Vasile s-a uitat la biletul de pensie. Primea 60 de ruble sovietice. Nu mai știa cât valorează, dar știa că nu-i ajung.
Și-a amintit de vremurile când lucra la colhoz. Atunci era tânăr. Dar acum? Acum era bătrân într-o lume care se întorcea din mormânt.
Securitatea
Pe uliță, lumea tăcea. O femeie a spus la coadă:
– „Nu se poate, ce facem, iar cu rușii?”
A doua zi a fost dusă la „reeducare” – într-o clădire fără geamuri, cu portretul lui Stalin pe perete.
Granițele
Cortina căzuse din nou.
Granițele erau închise. Nimeni nu mai putea pleca la muncă în Italia sau Germania.
Pașaportul moldovenesc fusese anulat. În locul lui, se emitea o legitimație de tip sovietic, valabilă doar „pentru uz intern”.
Turismul se limita la excursii organizate cu autocare la Moscova sau Minsk. Scrisorile și pachetele din străinătate erau controlate, uneori returnate, alteori dispăreau pur și simplu.
Oamenii se obișnuiau, încet, cu ideea că lumea se micșorase din nou până la granițele raionului și „centrului”.
Dimineața următoare
A doua zi, Moldova s-a trezit din vis.
Totul era la locul lui: steagul tricolor, limba română, rețelele libere, oameni care vorbeau ce gândesc, tineri plecați, dar cu speranță de reîntoarcere.
Și totuși, ceva rămăsese. Un fior. O înfricoșare surdă.
Pentru că atunci când unii visează la trecutul cu lanțuri, lanțurile încep să se forjeze din nou.
***
Aceasta-i doar o poveste. Dar dacă nu prețuim libertatea, povestea poate deveni realitate. Fără tancuri. Fără referendum. Doar prin uitare și indiferență.
Tatiana Rotaru
