De ani de zile tot urmărim lupta disperată a fermierilor noștri cu seceta. La timpul potrivit, ei pregătesc solul, au grijă să procure semințe de calitate, seamănă culturile de toamnă, primăvara, la fel, în termene optime desfășoară lucrările la semănatul porumbului, a florii soarelui, altor culturi de câmp. Pe parcurs, se întreprind toate măsurile de îngrijire, de fertilizare și de protecție a plantelor. Practic, în majoritatea gospodăriilor, este respectată tehnologia de cultivare a culturilor de câmp. Agenții economici, și cei mari și cei mici, investesc mijloace enorme pentru semințe, fertilizanți, pentru procurarea sau repararea tehnicii, a combustibilului, pentru alte multe necesități, cu gândul că la recoltare vor recupera cheltuielile, ba, poate vor reuși să obțină și un venit cât de modest. Însă, vine vara cu intemperiile ei neașteptate dar foarte rigide. Arșița, în special în zona de sud și centru, pârjolește cea mai mare parte din semănături și plantații, topind și speranțele agricultorilor la recolta așteptată. Așa s-a întâmplat acum doi ani. În vara următoare, situația s-a repetat. Și al treilea an, anul curent, s-a dovedit a fi la fel de necruțător.
Pentru toată lumea este clar că schimbările climatice au intervenit brusc în agricultura tradițională și dictează schimbări radicale în modul de gospodărire. Nu mai are rost, pur și simplu, să încorporăm semințele în sol și să așteptăm, cu privirea-n cer, că poate va ploua și poate că ne vom alege cu recoltă.
Vorba-i, în primul rând de asigurarea semănăturilor și a plantațiilor cu umiditate. Fără irigare, (o demonstrează și experiența țărilor cu condiții climatice similare) n-are rost să investim în producerea culturilor agricole. Evident că țăranii cu forța și mijloace proprii nu-s în stare să aducă apa în câmp. Revigorarea sistemelor de irigare existente și construcția de noi stații poate fi întreprinsă doar cu implicarea la nivel de stat cu mijloace solide. Câte ceva în această privință s-a făcut, dar urmează a fi întreprins un efort mult mai consistent, pentru a extinde, în perioada imediat următoare, cel puțin dublu, suprafețele irigate.
Al doilea moment, despre care se tot vorbește, dar lucrurile mai rămân încă la nivel de intenții: trecerea la cultivarea culturilor cu valoare înaltă. Aceiași irigare, aplicată pe un lan de porumb nu va fi la fel de eficiență, ca, spre exemplu, irigarea prin picurare utilizată pe câteva hectare de livadă, plantații de pomușoare sau de viță de vie de soiuri de masă. Și în acest proces de trecere la cultivarea de culturi cu valoare adăugată, fermierii noștri au nevoie de un sprijin consistent din partea statului. Este nevoie de fapt, nu de declarații de bune intenții sau de strategii de ordin general, (sunt elaborate o mulțime), dar de programe concrete, poate pe culturi aparte, cu selectarea potențialilor agenți economici care ar corespunde anumitor criterii pentru a li acorda suportul respectiv cu condiția de asigurare a perspectivei afacerii.
Cunoaștem că posibilitățile susținerii financiare a reformării agriculturii sunt limitate din partea statului. Ori de câte ori este abordată problema ajutorului pentru fermieri, apare această îndreptățire. Dar, dat fiind că ne aflăm într-o nouă ipostază, (R. Moldova, candidată la integrarea în Uniunea Europeană), ar fi cazul să batem mai insistent la ușa instanțelor de la Bruxelles, să abordăm problema suportului pentru agricultura noastră la nivel european, altfel ne paște pericolul să ne mai reținem încă mult timp în zona speranțelor și a promisiunilor nevalorificate.
Constantin Rotaru
