Raia fusese dintotdeauna o femeie suplă, cu o frumusețe ciudată, tăcută. O fire iute, dar visătoare. Provenea dintr-o familie de gospodari, oameni care nu se încurcau cu vorbele, nici cu rătăcirile inimii. I-au găsit un băiat bun: Mihai. Și el din neam muncitor, cu grajd, cu livadă, cu părinți cu frică de Dumnezeu. Dar Raia a spus nu. Și nu a fost din orgoliu, ci pentru că îl iubea pe Grigore – băiat chipeș, cu ochi tulburi și mâini care știau să joace cărți, dar nu și sapa.
A fugit cu el, într-o noapte de august, fără trăistuță, doar cu rochia de duminică și un cercel lipsă.
Au trăit împreună într-o casă neterminată, cu geamuri fără sticle și uși care scârțâiau a neputință. La început râdeau mult. Grigore aducea vin de la o rudă din deal, iar seara se termina mereu cu două pahare goale și promisiunea că „de mâine ne apucăm de lucru”.
Au venit pe lume patru copii. Unul după altul, cu ochii somnoroși și haine cusute strâmb. Copiii creșteau din capul lor. Mâncau pe la vecini, trăgeau dintr-o oală cât să se potolească. În curte nu era rânduială, în casă nu era liniște.
A venit și al cincilea copil, parcă într-un moment în care nimic nu mai încăpea. Erau săraci, obosiți și înecați în vin. Într-o seară, după ce băuse iar, Raia se culcase lângă prunc pentru al alăpta și a adormit. În somn se lăsase peste copil. Când s-a trezit, copilul nu mai avea suflare.
Satul a amuțit. Apoi a vuit. S-a vorbit la poartă, la fântână, în biserică. Au venit „de sus”, au întrebat, au scris. Copiii au fost duși la internat. Grigore s-a prăbușit încet în vinul lui și, într-o zi, a murit și el, tăcut.
Raia a dispărut. Nimeni nu a știut exact unde. Unii ziceau că făcuse pușcărie. Alții, că internată la casa de nebuni sau pe la vreun azil. Însă povestea ei rămăsese, ca o umbră, agățată de fiecare zid din sat.
Au trecut ani. Mulți. Și într-o toamnă târzie, când frunzele ardeau pe ulițe, Raia s-a întors. Cu un rucsac în spate, cu un chip tras, dar cu pașii mai siguri decât plecase.
S-a stabilit în căsuța lor. Tot neterminată. Pusese o perdică peste geamuri și aprindea un bec seara. Mergea rar în sat, doar până la magazin. Nu vorbea mult. Oamenii o priveau cu reținere, dar timpul învățase lumea să tacă.
Și într-o zi, pe la poartă, a apărut un băiat cu ochi negri, apoi o fată cu mâini mici și o plasă mare cu alimente. Apoi au început să vină toți, pe rând.
Copiii.
Cei care crescuseră fără ea, prin internate și coridoare reci. Cei care mâncaseră în tăcere și dormiseră în paturi străine. Au venit. O vizitau. O ajutau. O iubeau.
Nu întrebaseră prea multe. Știau. Dar, cumva, găsiseră un fel de iertare în ei. Iertare fără cuvinte.
Raia nu mai bea. Cinstește foarte rar câte un pahar. Îi place să stea în pragul casei și să privească cerul de seară. Nu plânge. Nici nu zâmbește prea mult. Dar când copiii îi trec pragul, ochii ei capătă o lumină pe care n-o poate stinge nici vremea, nici păcatul.
Ana Radu
