Se vorbește tot mai mult despre violența împotriva femeilor, despre abuzurile din familie și despre femicid – uciderea femeilor în contexte de violență și discriminare de gen. Se organizează campanii, conferințe, mese rotunde, se adoptă legi și se discută despre măsuri de prevenire. Dar, dincolo de declarații și statistici, rămâne o întrebare dureroasă: ce face societatea atunci când violența se produce chiar sub ochii ei?
Într-un sat, oamenii se cunosc. Se știe despre relații, cine are necazuri, în casa cui izbucnesc certuri și de unde se aud strigăte noaptea. Uneori se știe și că o femeie este bătută, umilită sau amenințată. Știu vecinii, știu rudele, uneori știe primarul, asistentul social sau polițistul de sector. Și totuși, prea des, răspunsul este același: „Nu ne amestecăm. E treaba lor”.
Această mentalitate, moștenită din generație în generație, continuă să facă victime. Pentru că violența în familie nu este o chestiune privată, iar dreptul la viață și la siguranță nu se oprește la poarta gospodăriei.
Mai grav este că femeia abuzată nu întâlnește întotdeauna înțelegere nici măcar în propria familie. „Rabdă, că ai copii”, „Unde ai să te duci?”, „Toți bărbații beau”, „Poate l-ai provocat și tu” – asemenea vorbe, rostite uneori chiar de cei apropiați, nu fac decât să-i adâncească singurătatea. În loc să primească sprijin, femeia ajunge să se simtă vinovată pentru suferința pe care o îndură.
Ne întrebăm adesea de ce nu pleacă. Dar ne întrebăm mai rar dacă are unde să plece, din ce să trăiască, cine îi va proteja copiii și cine o va apăra atunci când agresorul va veni după ea. Pentru o femeie lipsită de independență financiară, amenințată și izolată, plecarea nu este întotdeauna o simplă decizie. Uneori este un pas care îi poate pune viața într-un pericol și mai mare.
Aici ar trebui să intervină comunitatea. Nu prin bârfe, judecăți sau sfaturi despre cum să-și păstreze familia cu orice preț, ci prin solidaritate și acțiuni concrete. Un vecin poate sesiza poliția. O rudă poate oferi adăpost temporar sau ajutor pentru a contacta serviciile specializate. Un asistent social poate identifica o situație de risc și poate facilita accesul la protecție. Iar polițistul și autoritățile locale au responsabilitatea de a trata fiecare semnal de violență cu seriozitatea cuvenită.
Desigur, nu orice conflict familial poate fi prevenit de vecini sau de autoritățile locale. Dar amenințările repetate, loviturile, controlul permanent și izolarea unei femei nu trebuie privite ca simple neînțelegeri între soți. Sunt semnale de alarmă care nu pot fi ignorate.
În multe cazuri de violență gravă, după tragedie apar mărturisiri: „Știam că o bate”, „Se certau mereu”, „Ne-am gândit că se vor împăca”. Numai că asemenea constatări, făcute prea târziu, nu mai pot salva o viață.
Prevenirea violenței nu înseamnă doar legi mai bune și instituții mai eficiente. Înseamnă și schimbarea modului în care privim femeia de lângă noi. Să nu-i mai cerem să rabde de dragul familiei. Să nu-i mai punem la îndoială suferința. Să nu mai confundăm discreția cu indiferența și păstrarea aparențelor cu binele copiilor.
O comunitate adevărată nu este aceea în care problemele sunt ascunse pentru a nu ajunge de râsul lumii. Este aceea în care omul aflat în pericol știe că nu va fi lăsat singur.
Cred că a venit timpul să ne întrebăm nu doar de ce o femeie abuzată nu pleacă, ci și de ce noi, cei din jurul ei, rămânem atât de indiferenți.
Tatiana Rotaru
