În rarele momente de răgaz pe care se întâmplă să le am, din obişnuinţă, prefer şi eu să privesc televizorul sau să citesc un ziar. Şi, aşa cum la ultimele alegeri locale, la îndemnul mai multor consăteni de-ai mei, am decis să candidez şi eu la funcţia de primar în satul meu de baştină, mandat pe care în finalul acestui scrutin l-am câştigat, concurând cu alţi trei candidaţi, mă interesează în special emisiunile şi articolele ce ţin de activitatea administraţiei publice locale. Da, sunt bune, sunt interesante. (Deşi, între noi fie vorba, multe dintre ele au, în opinia mea, un exces de optimism, pe alocuri relatându-se doar în treacăt despre nenumăratele probleme şi dificultăţi cu care, deja m-am convins, se confruntă şi colegii şi echipele lor din teritoriu.(Probabil, o fi „de vină” în toate acestea şi o anumită „selecţie” a protagoniştilor respectivi din partea furnizorilor de informaţii, care vor să mai „coloreze” realitatea…).
Dar – nu despre aceasta am vrut să scriu în rândurile ce urmează.
Ci despre Beştemacul nostru, privit acum de mine de pe poziţia funcţiei ce o deţin în prezent.
Am spus deja – sunt băştinaş din Beştemac, aici mi s-a trecut copilăria, adolescenţa, am învăţat la şcoală; mai apoi am plecat să obţin să obţin specialitatea de constructor; mi-am durat cămin familiar; şi peste hotare am încercat să mai fac un ban de cheltuială. Adică, ce vreau să spun? Că în toţi aceşti ani am trăit alături şi împreună cu satul natal, fiind martor la toate celea prin care a trecut baştina mea. Dar – de trecut au trecut multe – şi, din păcate, nu toate bune…
***
Să începem cu accea că acum vreo două decenii satul avea în jur de 1.300 de locuitori. Aveam, ani la rând, şi şcoală medie, apoi – gimnaziu; azi – şcoală primară, în care vin la lecţii în jur de 20 de elevi, care, după 4 clase, pleacă în satele vecine pentru a-şi continua studiile.
La moment Beştemacul are circa 900 de locuitori, dintre care 150 sunt pensionari. Tineretul pleacă pe un cap peste hotare – şi nu numai ei: în ultimii doi ani au părăsit satul 10 familii, lăsându-şi şi gospodăriile, luîndu-şi cu ei şi familia, fără speranţa de a se mai întoarce la vatră. Şi să dea Domnul ca exemplul lor să nu fie preluat şi de alţi consăteni de-ai noştri.
Trist e şi alt exemplu din comuna noastră, în componenţa căreea intră şi cătunul Piteşti. Apoi iată, dacă nu demult acolo mai erau 27 de case, în care gospodăreau 10 familii, apoi la ziua de azi sunt numai 7 case, în care îşi duc veleatul 4 familii… Peste 20 de familii din raza primăriei, ajunse la pragul sărăciei, sunt alimentat zilnic la cantina socială, funcţionarea căreea ne costă anual 240 de lei din bugetul local.
Să vă mai spun şi despre alte lucruri care ne amărăsc, în anii de la urmă, viaţa? Că ajunşi la mare strâmtoare, ne-am adresat până şi la fostul preşedinte? şi la ex-premier? Dar carul, după cum vedem, tot în grija noastră, a satulu, a primăriei, a rămas…
***
Dar…
Dar să nu creadă cineva că noi, işti de la Beştemac, aşteptăm pară mălăiaţă…
Astfel în cei doi ani şi ceva de când la primărie a venit actuala echipă, s-au făcut reparaţii curente la şcoală, la casa de cultură, la cantina socială; s-au construit şi reparat circa 3 kilometri din drumurile principale, vom continua lucrările respective şi în anul curent. De asemenrea, am reparat capital apeductul grav deteriorat, ca rezultat, peste 230 de familii beneficiază de serviciile respective.
Urmează – şi ne vom strădui – să facem, din modestele surse locale, şi alte lucruri necesare comunităţii.
În acest sens, ne punem mari speranţe în parteneriatul pe care l-am iniţiat în ultimul timp (cu părere de rău, cam târziu s-a întâmplat acest lucru) dintre primăria noastră şi colegii de peste Prut. Astfel, în decembrie trecut am organizat o deplasare a unei delegaţii din partea noastră la Primăria Piteşti din judeţul Argeş, unde am negociat un contract de activităţi comune în domeniul social şi al infrastructurii; de asemenea, am convenit şi vizavi de semnatrea unui acord de înfrăţire dintre cele două primării.
Recunoaştem, după mai mulţi ani de prea modeste realizări, în prezent ne punem mari speranţe în rezultatele acestor dialoguri şi negocieri cu colegii din România, deja ştiind că într-adevăr ei ne-au întins (şi continuă s-o facă cu multă consacrare şi în prezent), vorbind la figurat, o mână de ajutor frăţesc atât de necesar pentru noi toţi.
Consemnare: Ilie BUJOR
