Era dimineață devreme pe 6 iulie 1949. Satul se trezise cu noaptea în cap, scuturat din somn de lătratul agitat al câinilor. Nu era un lătrat obișnuit, ci unul din acela care taie în carne vie și trezește în om o neliniște veche, moștenită din vreme de război. Pe ulițe încă întunecate, ferestrele se aprindeau rând pe rând, ca niște ochi care se deschid spre o mare primejdie.
Aerul mirosea a praf, a teamă și a ceva nedefinit. Era sosirea răului.
În curtea lui Ion și a Anei, liniștea s-a frânt în pași grei și voci scurte. Uniformele apăruseră de după poartă ca o umbră fără chip, tăcuți și reci ca o sentință rostită în întuneric.
Ana ieși din casă cu copilul în brațe. Încă îl alăpta, avea doar un an. Părul i se lipise de tâmple, iar inima îi bătea ca aripa unei păsări prinse în capcană.
– Aveți zece minute, spuse unul. Luați ce puteți. Sunteți deportați pe viață.
Vocea lui era seacă. Fără ură. Fără compasiune.
N-au apucat să strângă nimic. A aruncat în grabă câteva haine într-o legătură slabă, fără să-și dea seama dacă împachetează pentru o zi, un an sau o eternitate.
La selsovet – clădirea veche de lemn, cu drapelul roșu legănat în vânt – erau zeci de oameni. Unii plângeau, alții țineau copii strâns de mână, iar alții doar priveau neputincioși în gol.
Căruțele stăteau trase în șir, cu caii agitați. Pământul era uscat și ridica praf la fiecare pas. O femeie din sat, o vecină, s-a apropiat de Ana:
– Ia, Anicuță, păturica asta… pentru copil. Cine știe unde vă duc….
Ana întinse mâna. Dar un soldat rus s-a apropiat și a spus, fără să se uite:
– Не надо, ребенок все равно не выживет.
(Nu trebuie. Copilul oricum nu va supraviețui.)
Ana nu l-a contrazis. Doar a luat păturica și a înfășurat-o în jurul micuțului. Nu pentru că îl credea pe soldat. Ci tocmai pentru că refuza să-l creadă. A strâns copilul mai tare, de parcă îmbrățișarea ar fi putut fi un scut. Iar mama ei, aflată undeva în mulțime, o privea încremenită, cu ochii în lacrimi uscate. Îi tremurau mâinile, dar nu putea să le ridice. Se ruga, mai mult în gând, pentru o minune care nu mai avea loc.
Când căruțele s-au pus în mișcare, Ion a ridicat capul. Neputința lui s-a transformat într-un blestem:
– Să dea Domnul ca cel care a scris listele să umble urlând printre oameni ca un câine bolnav, să nu-l mai primească nici casa, nici pământul…
Au ajuns la gara din Bălți pe înserate. Erau murdari de praf și înfometați. Așteptau să afle, ce urmează. Dar gara nu avea chip de salvare. În față aveau doar o lungă linie de vagoane de vite, întunecoase, pe care scria ceva cu litere rusești.
Fiecare vagon avea o ușă de fier care scârțâia când era deschisă. În interior – podea de scânduri, fără fereastre. Vagoane închise, ca niște sicrie. Urcarea nu a fost însoțită de niciun cuvânt. Doar pași, plânsete înfundate și câteva cruci făcute pe furiș.
Într-un colț de vagon, Ana așternuse pătura. A învelit copilul, l-a sărutat pe frunte. Ion o ținea de mână. Niciunul nu a zis nimic. Dar între degete, încă mai simțeau că sunt împreună.
Nimeni nu le-a spus unde merg. Știau doar că drumul va fi lung. Unele femei își murmurau rugăciunile, altele legănau pruncii. O bătrână strângea la piept o băsmăluță cu pământ – luase cu ea o mână din grădina ei.
Apoi trenul a pornit spre Siberia. Și viața lor de până acum a rămas în urmă. Ca o fotografie ruptă în două.
Tatiana Rotaru
