Noua rubrică, inaugurată la propunerea fidelilor  noștri cititori, va găzdui articole, schițe, creionări la portrete, fotografii, amintiri despre locuitorii acestui meleag, oameni, care ne-au rămas în memorie prin viața și faptele sale neordinare, ei fiind cei, care au creat adevărata istorie a neamului nostru. 

Luna mai întotdeauna a fost bogată în sărbători. Nu chiar cu mulți ani în urmă, a mai apărut una, la data de 13, Ziua Internațională a Dorului. E o zi neobișnuită pentru mulți, fiindcă e una într-adevăr specială, unică și de aceea deosebit de scumpă pentru fiecare dintre noi. De la oricare capăt ai începe această zi, e doldora de semnificații și trezește sentimente  dintre cele mai contradictorii.

Țin minte cum și ce povesteau părinții când venea vorba despre moș Pavel Prescureanu, fratele mămucăi de pe tată. Fusese înrolat în armata țaristă încă în anii Primului Război Mondial. Prin 1916 a ajuns în Franța, în componența unor regimente rusești care luptau contra trupelor germane pe frontul de vest. După ce a fost încheiată pacea în 1918, dânsul s-a întors, prin Italia, Grecia, a străbătut Balcanii, și prin 1924, numai el știe cum, a ajuns în Transnistria, în localitatea Ghidirim. Între timp Basarabia se unise la 27 martie 1918 cu România. După ce a parcurs atâta amar de drum, ajungând la vreo sută și ceva de kilometri de satul său de baștină, Bocani (în prezent raionul Fălești), de casa sa unde lăsase soția și doi feciorași, Nistrul părea o stavilă cu adevărat de netrecut. Spuneau rudele noastre, mai târziu, că lui îi era atât de tare dor de sat, de familie, încât s-a angajat cioban la oi și le păștea mai tot timpul pe malul Nistrului, fiind mereu cu ochii și cu gândul la cei scumpi și dragi. Îl rodea și îl tot măcina, acel dor insuportabil caracteristic, probabil, din timpuri străvechi neamului nostru.

Țin minte, cu vreo jumătate de secol în urmă, ascultasem la Radio Iași o relatare despre bucovinenii înrolați în armata austro-ungară și care participau la lupte departe de plaiurile natale. Comandanții lor le promiseseră că spre primăvară, conform regulamentului de recrutare, urmau să fie eliberați și lăsați la vatră. A trecut iarna, era pe sfârșite și primăvara, dar ei erau ținuți în continuare pe linia frontului. De la un timp, acei bărbați înalți, chipeși, frumoși și ostași viteji, au început să se stingă, parcă așa din senin, fără a suferi de vreo boală anumită. Medicii care au făcut investigațiile de rigoare, au stabilit că acei mândri oșteni se treceau din viață din cauza unei boli necunoscute la acea vreme –  (dorul valahilor), adică se topeau din cauza Dorului de baștina lor.

Moș Pavel era un om înțelept, știutor de carte (am un caiet de amintiri, păstrat de la el), cu o bogată experiență de viață. Dar nu se putea rupe de la malul Nistrului, privind zile întregi spre partea basarabeană, alinându-se cu amintirile și dorul de satul natal. Un timp a păscut și vacile, tot  pe malul râului, dar lumea  a înțeles că el e un om vrednic, cu dreptate, care putea face mai mult pentru oameni și localitatea lor. A fost ales președinte al sovietului sătesc și locuitorii apreciau foarte mult spiritul lui gospodăresc. La sfârșitul lunii iunie 1940, când Basarabia a fost cedată Uniunii Sovietice, el s-a întors în satul său. A revenit peste 20 de ani și ceva. S-a dus mai întâi la un verișor al său și l-a rugat să-l însoțească până la căscioara lui. Au intrat în casă și s-au luat de vorbă – soția, nici gând să-l recunoască. Atunci el i-a spus verișorului să-i lase singuri. Când i-a arătat stăpânei, niște semne, cicatrici pe corp, ea a leșinat.

…Odată cu începerea celui de-al Doilea Război Mondial, el continua să fie președintele sovietului sătesc. Așa s-a întâmplat, că în iulie 1941, un nepot al său, Ion Patraș, din Doltu, a nimerit cu serviciul militar în Ghidirim și locuia la ei. Când foștii reprezentanți ai puterii sovietice au fost arestați, și Pavel Prescureanu printre ei, și duși la închisoarea din Râbnița, anume nepotul său l-a salvat într-o noapte, cu câteva ore înainte ca un incediu mistuitor să distrugă închisoarea respectivă.

Fiica lui de la a doua soție, Eugenia, mama Jenea, cum îi spuneam noi când venea în ospeție, fusese în vara lui 40, lucrătoare a Comitetului Raional Chișcăreni al Comsomolului. Era căsătorită cu un ofițer sovietic, pe nume Mazurin, de care, după un timp, a divorțat. Toată viața a lucrat la spitalul raional din Rezina, unde se bucura de multă stimă și respect din partea colectivului și a pacienților. Și după vara anului 1944, o dată cu reîntoarcerea autorităților sovietice, moș Pavel a continuat să fie președinte al sovietului sătesc. Se bucura de autoritate și era prețuit de oameni și de autorități. Unica lui rugăminte a fost, ca atunci când se va trece din viață, să fie înmormântat cu preot, conform obiceiurilor creștine. S-a stins în martie 1956. L-au petrecut în ultimul drum nepoții, Ion Prescureanu, Ștefan Bolohan și alte rude venite din Bocani și de la Doltu. Fotografiile, unde se pot ușor observa prapurile bisericești, sunt mărturii ale acelui trist eveniment.

În vara anului 1997, lucrând la o redacție, m-am deplasat la Ghidirim, pentru a afla ceva mai mult despre fratele bunicii, de dincolo de Nistru.

  • Aaa, Preiscurant, a exclamat unul dintre puținii locuitori mai în vârstă ce își amintise de basarabeanul care își făurise cea de-a doua casă și familie în localitatea lor.
  • Da, da, îl ținem minte, a mai adăugat un locuitor din partea locului, aducea brânză de oi foarte gustoasă de la voi din Basarabia…

M-a întristat faptul că Pavel Prescureanu (prescură, după Dex, pâinișoară rotundă sau în formă de cruce, făcută din aluat dospit din care se pregătește cuminecătura și se taie anafura la biserică), care din cauza vitregiei sorții și a istoriei, și-a transformat dorul său profund și netrecător de baștină în numeroase fapte frumoase și demne de a nu fi uitate niciodată. Păcat numai că într-o societate unde a fost interzisă credința și rar cine avea sentimentul de adevărat creștin în sufletul său, s-a ajuns ușor în a banaliza un nume frumos, Prescureanu, încărcat de miresmele istoriei, într-un cuvânt ordinar – preiscurant /listă de prețuri, din rusă/ – lipsit de orice semnificație și cu iz puternic de prăvălie.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here