Într-o democrație sănătoasă, protestul este un instrument legitim. Este expresia nemulțumirii și a participării civice. Dar ce se întâmplă atunci când protestul devine un stil de viață, iar în fața fiecărei instituții publice, zi de zi, apar aceleași fețe cu pancarte și portavoci?
Nu mai vorbim despre revolte populare, ci despre proteste cu program fix. Dimineața în fața Guvernului, după-amiază la Parlament, mâine la Curtea Constituțională. Uneori, câte două proteste pe zi – în funcție de ordinul de la partid. Multe dintre aceste manifestații sunt organizate de formațiuni politice mici, dar zgomotoase, cu resurse nebănuite pentru organizarea de transport, mese și, des, chiar „onorarii”.
Este firesc ca cetățenii, în special cei pensionați sau retrași din activitate, să fie mai disponibili pentru astfel de acțiuni. Mai greu de înțeles este participarea constantă a unor persoane tinere, organizate meticulos, ca într-un program de muncă. Pe unii protestatari îi vezi mereu. Au vestă, maiou de partid, portavoce și replici gata scrise. Nu e clar dacă sunt activiști sau angajați pentru protest. Oare chiar nu au de lucru? Sau poate, pentru unii, tocmai acesta este serviciul? Poate ar trebui să introducem în Clasificatorul Activităților Economice o nouă meserie – „protestatar profesionist”?
O scenă surprinsă într-un troleibuz spune multe. La o stație, urcă mai multe femei ce tocmai părăsiseră un protest organizat de partidele lui Șor. Una dintre ele e recunoscută de o altă pasageră:
– Bună, Olea, da’ de unde vii?
– Am fost la protest.
– Pentru lucru nu ai timp, da’ la proteste mergi!
– Da ție ce? Ți-i ciudă? Voi proeuropenii de ce nu ieșiți?
– Noi n-avem când să umblăm pe urlați, noi lucrăm.
Dialogul pare simplu, dar spune multe. În timp ce unii muncesc, alții își fac un obicei – sau poate chiar o ocupație – din participarea la proteste. Este legitim să ne întrebăm dacă nu cumva, în contextul confuz și tensionat al vieții politice, protestul devine tot mai des o tactică, un spectacol regizat, un mijloc de influență și nu o formă autentică de participare civică.
Pe termen lung, această inflație de proteste poate aduce un efect pervers: banalizarea unui instrument democratic esențial. Când toată lumea strigă zilnic că „țara arde”, vocea celor care au cu adevărat ceva de spus riscă să se piardă în zgomotul de fond.
Democrația noastră e fragilă. Tocmai de aceea, e nevoie de discernământ, nu de manipulare. De implicare sinceră, nu de scenarii politice cu figuranți și lozinci goale. Când protestul devine un mijloc de destabilizare orchestrat, nu o reacție firească a societății, riscăm să pierdem încrederea în propriile instituții și să cădem în capcana unui haos regizat.
Tatiana Rotaru
