Recent, un politician a declarat că „atât de rău în Moldova nu a fost niciodată”. Un mesaj menit să stârnească emoție, revoltă și poate un plus de simpatie pentru el în rândul alegătorilor. Dar este oare adevărat? Sau este doar încă o frază rostită cu aer grav, pe fundalul unei amnezii colective?
Să ne întoarcem în timp. Cine își mai amintește începutul anilor ’90, când becul ardea doar câteva ore pe zi, iar caloriferul era mai mult decor? Cine a uitat inflația de peste 1200%, când salariul de ieri nu mai cumpăra nici pâinea de azi? Când în sate se cosea grâul cu mâna și se făcea focul cu lemne verzi pentru că altă opțiune nu exista?
În 1993, Moldova era în pragul colapsului economic. Nu exista producție, nu existau rezerve, nu existau investiții. În multe sate, pensiile se dădeau cu întârziere de luni de zile. La orașe, magazinele erau goale, iar oamenii trăiau din pachetele trimise de rudele plecate peste hotare.
În vara lui 1998, Moldova a fost lovită din nou, de data aceasta în urma prăbușirii financiare din Rusia. Leul moldovenesc s-a devalorizat, salariile au fost înghețate, iar guvernul nu mai avea bani nici de hârtie pentru a tipări formularele fiscale. Sărăcia s-a adâncit, iar speranța a fost, pentru mulți, pusă în valiza de emigrant.
În anii următori, satele Moldovei au cunoscut probabil cea mai grea perioadă din istoria recentă: drumuri impracticabile, sate izolate de lume, lipsă de medicamente, mame care își lăsau copiii în grija bunicilor ca să plece la muncă peste hotare. Toate acestea nu mai sunt amintite astăzi decât în treacăt, de parcă ar fi fost doar un vis urât.
Desigur, Moldova are și astăzi greutăți: migrația continuă, nemulțumirea față de politicieni, prețuri în creștere, lipsă de specialiști. Dar avem și salarii plătite la timp, indemnizații și ajutoare, magazine pline, rețele electrice stabile, libertate de exprimare, ajutor european și conectare cu lumea întreagă. Fără cenzură, fără frică și fără cartele de pâine.
Și totuși, unii dintre noi, tot mai repetăm că „n-a fost niciodată mai rău”. Poate că adevărata problemă nu e sărăcia, ci uitarea. Am uitat anii când sărăcia era reală, adâncă, tăcută și umilitoare. Nu prea conșteintizăm că azi avem probleme, dar avem și resurse, că avem provocări, dar avem și opțiuni, că azi putem protesta, vota, schimba. Ceea ce în trecut era un lux.
În concluzie, aș vrea să menționez că nu greșim având atitudine critică față de realități și fenomene. Ba chiar e sănătos. Dar e periculos să ne pierdem reperele și să trăim într-o iluzie insuflată special de cei, care chiar ar dori să ne vadă în criză profundă și fără sorți de izbândă. Să trecem iar prin cele mai negre timpuri. S-ar putea întâmpla, dar numai în caz de ne vom lăsa conduși de către cei care promovează interesele imperiale ale altui stat.
Tatiana Rotaru
