Bucăţica asta de pământ a dăinuit pentru că a fost iubită de locuitorii ei. Or, ce poate fi mai preţios decât casa părintească, cărarea pe care ai călcat în copilărie, lanul de grâu presărat cu maci roşii de la marginea satului. Cei stabiliţi cu traiul pe meleaguri străine nu vor a avea niciodată amintiri mai scumpe. Vor avea alte amintiri copiii lor, crescuţi pe alte meridiane, în altă atmosferă şi în alte condiţii, din cauza că satele noastre de cândva cu mătura-n uşă şi cu poarta nelegată mor ori sunt pe cale de dispariţie şi, căzută în ispita pribegiei, majoritatea populaţiei şi-a gătit traista cu merinde, apucând drumurile Europei
Revenită recent la vatră, Anastasia Lelic din satul Prepeliţa, raionul Sângerei, ce-şi macină anii şi destinul în Italia, avu să povestească cum zeci şi sute de alţi compatrioţi de-ai noştri, stabiliţi cu traiul în cea parte de lume, au fost contaminaţi până-n măduva oaselor de molima individualismului caracteristic altei lumi cu alte principii de viaţă şi trai social. Din lipsa banilor n-am putut veni la înmormântarea mamei, zise domnia sa cu lacrimi în ochi. Prea zadarnice mi-au fost încercările de a împrumuta careva bani de drum. Chiar şi cea mai apropiată prietenă a mea, originară din satul vecin Copăceni, m-a tratat cu refuz.
…În centrul unei mahalale din Copăceni este o casă cu fântână şi cumpănă la poartă. Dar pustie.
Buneii, ne explică oamenii satului, înainte de ultimul drum, au făcut testament pe casă unui nepot, iar acela rătăcit prin lume, nu mai revine la casa lăsată drept moştenire. La poartă este o fântână cu cumpănă pe care plânge jalnic şi suspină o biată pasăre bătrână, c-a rămas în sat străină; c-ai săi pui ce i-a crescut, s-au dus şi n-au mai venit…Vecinii iau câte o căldare de apă, zicând că şi apa din fântână a devenit amăruie. Ca şi viaţa, dealtfel.
Mai sunt în sat şi alte case fără de stăpân, cu ferestrele spre soare, aşa cum se fac casele la moldoveni. Dar triste. Cu ochii somnoroşi. Fiindcă plânge în ele pustia.
În toamna trecută m-am nimerit din nou la Copăceni,- de altfel, satul de baştină al mamei mele care, în anii copilăriei sale l-a dădăcit şi purtat în braţe pe Marele Adrian Păunescu,- văzând grădina casei cu cumpănă la poartă şi copacii doldora de fructe: unele au căzut, altele au putrezit pe pomi. Pentru că nu a avut cine le culege.
O atare situaţie de viaţă şi-a întins aripile şi la Drăgăneşti. Nu demult aici avu loc o înmormântare. O petreceau pe ultimul drum pe o femeie în vârstă. A crescut trei copii – fiica e în Grecia, feciorii – în Portugalia şi Canada. N-au fost la înmormântarea mamei nici unul din ei.
– Când vine mămica din Turcia? o întreb pe o fetiţă care, atunci când a plecat mamă-sa „la lucru”, frecventa grădiniţa, iar acum e în clasa a şasea.
Nu poate, nu ştie ce să răspundă. Observ cum i se umezesc ochii de dorul mamei căruia ia şi uitat chipul cum arată.
– Da la ce să vină? Ce să facă ea aici? – nu întârzie cu răspunsul, puţin mahmur tatăl copilei.
Amu copii satului, rămaşi din capul lor, vor ca părinţii să stea peste hotare până vor muri, am auzit o vorbă din gura unei bătrâne venită după cumpărături la alimentara din centrul satului.
Barurile din localitate, – câteva la număr, sunt locurile de întrunire ale locuitorilor satului. Aici şi se discută toate noutăţile zilei, începând cu pandemia coronavirus şi terminând cu promisiunile deşarte ale celor de la treuca puterii, în special cele făcute de preşedintele Dodon. În sat chiar aşa-i şi zic oamenii Dodon-minciunosul.
Tot aici, în barurile satului, i se face mare cinste dolarului.
– A mea soţie, se laudă unul cu pălăria împinsă de pe fruntea aburindă, e plecată de doar câteva luni în Israiel şi, iaca, de-amu mi-o trimis euro…
Mai închină câte un pahar-două şi prind a-şi deschide sufletul:
– Eu i-am spus soţiei să rămână acolo, în Portugalia, dorul mamei ei, până la şaizeci de ani, să vină cu pensie de acolo.
Un bun cunoscut de-al meu mai bine de zece ani munceşte la Moscova (citiţi: Rusia) la construcţii. Munca nu e dintre cele uşoare, mi se destăinui el la un pahar de vorbă. Încă cu alţi câţiva moldoveni din raioanele Teleneşti şi Sângerei muncim de la şapte dimineaţa până pe la unsprezece seara. Ne alimentăm cu cele procurate din magazin: conserve, peşte afumat, salam, bere.
– Şi cât o s-o mai duceţi aşa, doar viaţa trece, şi tinereţile nu se mai întorc, îl încerc la vorbă.
– Da ce fac eu rău? Soţia acasă creşte fetele (două la număr). Eu le asigur cu finanţe pentru toate nevoile. Au telefoane mobile, le-am cumpărat computer, combină muzicală…
Ba mai mult, se laudă cu cele făcute în gospodărie de când lucrează peste hotare. Şi-a terminat reparaţia casei. Şi-a schimbat mobilierul, până şi lustrele. La geamuri şi-au pus jaluze şi, cum moldoveanul nostru nu se prea are de bine cu măsura, au pus perdele. Şi-au mai făcut în casă baie, veceu. Şi-a făcut gard, garaj pentru maşina feciorului care-i în Canada şi care n-a fost acasă de ani de zile, de când a plecat.
Bunul meu prieten vine la vatră o dată în an. În concediu pe o lună, două. Mi-a arătat chiar şi paşaportul pestriţ de ştampilele vamale.
Vine şi din nou pleacă.
Pleacă şi vine.
Ca şi mulţi ceilalţi fugiţi de sărăcia şi nevoile traiului de acasă.
Doamne,Doamne ,fă dreptate,
Adă frate lângă frate,
Dă-le minte tuturor
Să vină la cuibul lor!
Grigore TESLARU
