…Îmi stăruie și acum în memorie mărturisirile sincere ale unui polițist al Brigăzii cu destinație specială, aflat în vâltoarea războiului de la Nistru chiar din primele zile ale lunii martie 1992: „Sincer să fiu, chiar și noi, cei din această structură deosebită nu eram pregătiți pentru asemenea confruntări militare de proporții: cum puteam noi să dăm riposta cuvenită unităților regulate ale armatei a 14-a și gardiștilor înarmaţi până-n dinţi? Unicul lucru care ne avantaja era faptul că noi ne apăram pământul natal, vatra strămoșească, pe când cei veniți de pe aiurea și oploșiți pe acest meleag însorit nu aveau nici mamă, nici tată, ei erau doar mercenari bine plătiți… Anume sentimentul patriotismului, a sacrificiului în numele zilei de mâine a țării noastre, de care au dat dovadă foarte mulți combatanți a fost determinant în încăierările pe viață și pe moarte pe malurile bătrănului Nistru în 1992…”.
Da, vine vorba, nu trebuie nicicând, nici pentru o clipă să disperăm, or, teama este flagelul înfrângerii și sursa neîncrederii, al înfrîngerii până la urmă. Spunea mareșalul Ion Antonescu că „Viaţa popoarelor este o veşnică şi încordată luptă; o luptă pentru drepturi şi pentru dreptate, o luptă pentru afirmare şi înălţare”.
…Dar să revenim la ziua de 2 martie, Ziua Memoriei și Recunoștinței celor căzuţi în războiul de la Nistru. În acea zi în 1992, își amintește Sergiu Cervinschi, președintele Uniunii Naţionale a veteranilor războiului pentru Independenţa R. Moldova, raionul Cantemir, fost comandant de companie, membru al Consiliului republican al Uniunii Naţionale a veteranilor războiului de la Nistru, tânărul stat, Republica Moldova, devenea membru cu drepturi
depline a ONU, ceea ce a și servit drept „motiv” pentru declanșarea de către forțele secesioniste a acțiunilor de luptă, asedierea sediului poliției din Dubăsari, în primăvara anului 1992-lunile martie-iunie- pe malurile Nistrului înregistrându-se cele mai crâncene lupte, cu cele mai mari vărsări de sânge: majoritatea celor cca 300 de camarazi de arme, dintre care şi cei 15 din raionul Cantemir au căzut pe câmpul de luptă anume în acea perioadă.
Evenimentele din stânga Nistrului au condiționat chemarea la arme, în primăvara a. 1992 a peste 33. 500 de rezerviști; merită apreciere eforturile depuse de comisariatele militare din Cantemir, Cimișlia, Leova, Nisporeni, Ungheni, Orhei, Ştefan Vodă, Căușeni, Cahul ș.a., care au curmat și contracarat cu cinste și demnitate atacurile forțelor separatiste la Capul de pod
Cocieri și Coșnița. Din raionul Cantemir la război au luat parte cca 1000 de cetățeni: este vorba de unitățile militare ale Armatei Naționale (conduse de Nicolae Tracalov, Dumitru Guci și Serghei Caitaz), de carabinieri (comandanți – Ion Pârciu, Sergiu Cervinschi), ale Inspectoratului de Poliție Cantemir (comisar-Nicolae Vasiloi, comisar-adjunct-Mihail Călugăreanu). Pentru vitejia, devotamentul și sacrificiul manifestat în lupte, zeci de veterani au fost menționați cu distincții de stat, inclusiv cu Ordinul „Stefan cel Mare”au fost decorați trei veterani – Iurie Leon din Cociulia (post-mortem), Oleg Botea din Țiganca (decedat pe timp de pace), și Sergiu Mocanu din s. Ciobalaccia.
…Am fost, spune Sergiu Cervinschi, și suntem un popor pașnic, de-a lungul istoriei nu am cotropit pământ străin, n-am subjugat alte popoare. Am luptat pentru a ne apăra și păstra această ţară, îi cinstim și ne mândrim cu eroii noștri care șe-au dat propria viată pentru ţară. Marele nostru poet-patriot, Grigore Vieru, afirma că „Patria este neliniștea fericită a inimii mele”, vrând să spună că fiecare dintre noi are misiunea de a trece prin viață frumos și demn, păstrându-și verticalitatea, mereu trează conștiința națională, demnitatea de neam, credința creștinească, dragostea de moșie. De bună seamă, patria face parte din haina în care te înveșmântă destinul, părinții, buneii, lumina și căldura cărora nemaiputând fi dată uitării, schimbată sau-Doamne ferește!-vândută!..Adevărul e că, întrebați pentru ce luptau, până la urmă, în groaznicul război, ostașii spuneau că, de fapt, fiecare își apăra de dușman, de moarte… familia, casa, satul sau orașul, ceea ce, în ultimă instanță, tot patrie înseamnă, doar că… una mai mică. Anume iubirea de țară și de neam a fost acel catalizator, acea motivație,
stimulent al jertfirii de sine pentru generații și generații, care au apărat cu prețul propriei vieți vatra strămoșească, istoria, limba, tezaurul inepuizabil al neamului.
Şi, amintindu-ne că, la 27 august 2022, marcăm 31 de ani de la proclamarea Independenței țării, nu trebuie să uităm nici pentru o clipă că acest eveniment este indispensabil legat de războiul de la Nistru din primăvara-vara a. 1992, când tânărul nostru stat, a fost atacat de forțele imperiale, oculte, separatiste de la Tiraspol, susținute deschis de armata 14 a Rusiei. Trec anii, dar mulți dintre noi așa și nu cunosc cum se cuvine această pagină scrisă cu sânge din istoria țării. Or, realitatea cruntă a acelui război trebuie cunoscută, pentru că el este ca o rană deschisă, greu de vindecat ori chiar de netămăduit de-a lungul anilor.
În context, Sergiu Cervinschi spune că acum câțiva ani, s-a reușit de a instala plăcuțe come-
morative în mai multe școli unde au învățat foștii combatanți, căzuți în lupte, a colecta poze ale lor, ale familiilor îndurerate, parte dintre care au fost expuse în muzeul „D. Cantemir” din orașul Cantemir. Acest lucru demn de aprecierea urmașilor s-a reușit în școlile din satele Lărguţa, Cociulia, Pleșeni și Gotești, plăcuțele comemorative cu portretul eroilor urmând a fi instalate și în instituțiile educaționale din alte localități; în satul Ghioltosu, comuna Ţiganca, pe teritoriul bisericii, cu suportul primăriei, consiliului comunal, bisericii și locuitorilor din sat, a fost edificată o stelă în memoria celor doi eroi din localitate, căzuţi pe câmpul de luptă-Mihail Bălţatu și Gheorghe Racoviţă. După ani buni, când manifestațiile din 2 martie, depunerile de flori aveau loc în fața unei pietre comemorative de la intrarea în parcul central din Cantemir, organizația raională a veteranilor războiului, cu suportul autorităților locale, a oamenilor de bună credință a reușit să inaugureze, în toamna anului 2015, un somptuos monument întru înveșnicirea memoriei netrecătoare a celor 15 eroi cantemireni. Vom adăuga că veteranii de război din raionul Cantemir organizează întâlniri cu elevii din școli, alte instituții pentru a le povesti „pe viu” despre tragicele evenimente din primăvara-vara a. 1992.
E de datoria noastră, spune Sergiu Cervinschi, de a nu da uitării eroismul manifestat de combatanți. Spun aceasta și-mi apare în fața ochilor comandantul companiei de carabineri, Pârciu Ion (decedat pe timp de pace – n.n.), care după ce reveni dintr-o localitate din stânga Nistrilui, îmi povestea: pe un trotuar văzui o piatră de granit, de care unii se împedicau, alţii o ocoleau cu mirare; m-am apropiat de acea piatră și am rămas uimit de cele incrustate pe ea (evident, în limba rusă): „În acest loc, a căzut „eroic” cazacul Cazacov Vladimir, a. 1992!”.Îl ascultam, zice Sergiu Cervinschi, pe camaradul Pârciu, și mă gândeam: ce o fi căutat pe meleagurile noastre acest cazac, venit de pe aiurea? O fi venit să ne „elibereze”? De cine? Noi nu avem nevoie de „eliberatori” (adică, cotropitori!). La ședința ONU di 2 martie 1992, ţările lumii, în unanimitate, au votat recunoașterea noului stat, Republica Moldova. Deci, suntem independenţi și suverani, liberi și democraţi. O fi venit să ne apere limba, obiceiurile
și cultura noastră? Nicidecum nu cred, căci nu ne-a cunoscut și respectat nici graiul, nici tradițiile strămoșești. O fi venit să-l facem erou? Ce fel de erou străin, pe care l-am întâlnit cu pâine și cu sare, iar el ne calcă cu obrăznicie țarina străbună, ne ucide părinții și copiii doar pentru simplul motiv că dorim să nu mai fim sclavi? Cu regret, de-a lungul istoriei am avut mulți (prea mulți!) de aceștia, lehamete, nu mai dorim să stăm în genunchi! Or, cel care stă cu
capul plecat, nu va vedea nicicând soarele!Avem pământul, țara noastră, avem eroii noștri, care și-au sacrificat viața pentru ziua de mâine: Alexei Bălănuță, Mihail Balțatu, Mihail Belâi, Valeriu Bujac, Dumitru Cernei, Ştefan Colnic, Grigore Donică, Iurie Leon, Grigore Licicman, Nichifor Munteanu, Gheorghe Racoviță, Pantelei Sinegur, Andrei Soltuz, Gheorghe Vâlcu, Ion Voina… Marele Grigore Vieru, spunea: „Cine are o limbă, are o credinţă; cine are o credinţă, are o biserică; cine are o biserică, are o ţară!”, țară, pentru care s-au jertfit cei 15 patrioți cantemireni. La drept vorbind, oare poți uita, să zicem, moartea lui Pantelei Sinegur din s. Câietu, care a fost împușcat de un lunetist separatist în chiar timpul când se pregătea să mănânce, un ou roșu, în ziua de Paști (!), lângă satul Bulboaca? Întâmplarea a fost să fie că despre moartea acestui brav soldat să se afle abia peste vre-o două decenii (!), despre care fapt ne-a relatat fratele lui, Constantin, dat fiind că autoritățile Centrului militar al UTA Găgăuzia (unde se afla la evidență militară Sinegur Pantelei din Câietu-n.n.) nu au anunțat despre deces… Depășește orice limită a cugetului uman cruzimea separatiștilor, care împușcau, secerau, maltratau și schinjuiau fără milă tinerii abia înrolați pe front… Cum să-ți imaginezi tragedia părinților fraților-gemeni, Ştefan și Dumitru Colnic, din Capaclia, care au luptat cot la cot în orașul Tighina, pentru ca, la data de 22 iunie 1992, la ieșirea dintr-un subsol, lângă cinematograful „Drujba”, din Tighina, Ştefan să fie secerat de o mitralieră, dându-și ultima suflare în mâinile fratelui Dumitru? Sau poate fi trecută cu vederea groaznica, umilitoarea tragedie a lui Petru Bujac din Lărguța, tatăl a 11(!) copii, care în primăvara anului 92 a petrecut la război trei feciori – Valeriu, Ion și Victor. Din acel război crud și nedrept nu s-a mai întors acasă Valeriu; aflându-se pe poziții, a fost rănit Ion, doar Victor a revenit teafăr. Valeriu a fost ucis cu bestialitate și cruzime de către cazacii înarmați și ghidați de către militarii armatei a 14-a. Într-una din luptele de la Tighina, camionul ce transporta muniții și în care se afla Valeriu, împreună cu 7 camarazi de arme, a fost incendiat de separatiștii înrăiți, care au continuat să împuște în camion, filmând acest tablou sinistru, plin de groază… Toți cei aflați în camion au ars de vii, nimeni n-a reușit să se salveze… Sosit la Tighina, pentru a afla unde și cum a murit Valeriu, tatăl acestuia, moș Petru Bujac, a fost supus unor chinuri și umilințe neomenești de către ucigași, care, după ce l-au… amendat, l-au ținut închis într-un beci câteva zile, i-au arătat locul unde a fost înmormântat feciorul (în preajma cetății Tighina, într-un mormânt comun, acolo unde erau înmormântați
de către gardiști toți acei necunoscuți), iar apoi-și… filmul cu acel camion în flăcări, în care ei, râzând în hohote, împușcau cu cruzime. Ce coincidenta sinistră: Valeriu Bujac și Gheorghe Licicman, născuți în același an, aceeași lună, ambii din satul Lărguța, unde au
copilărit împreună, au stat într-o bancă, în aceeași școală, în vara anului 1992 au căzut, ambii, pe câmpul de luptă pentru independența Republicii Moldova… O moarte tragică a avut și Nichifor Munteanu din Tătărășeni, comuna Pleșeni, care atunci când a fost să plece la război-de parcă presimțea!-, ajungând la poarta casei, se întoarse, pentru a-și mai revedea o dată fetița micuță, neștiind că o vede pentru ultima dată: chiar a doua zi, un glonte dușman îi
curmă viața! Şi cum ar putea fi dată uitării cumplita moarte a lui Alexei Bălănuță din satul Haragâș, care, răpus, la 22 iunie 1992 (drept în inimă, de un lunetist!), la Tighină, a rămas să zacă, pe șosea, încât tatăl lui, povestea printre lacrimi de sânge că-și recunoaște de fiecare dată feciorul în filmul documentar despre groaznicul război, dezlănțuit de cazacii veniți de pe aiurea pe plaiul nostru strămoșesc, semănând foc și moarte pe malul bătrânului Nistru?
Sărmanii părinți, nici azi n-au dat de locul unde-și doarme somnul de veci feciorașul drag…”
De bună seamă, avem o singură țara, ca și o mama; s-o iubim așa cum este și mai ales-cum ne-o dorim cu toții: mai fericită, mai prosperă. Dar „a o schimba la față” ne va reuși doar atunci când ne vom face cu toții datoria acolo unde suntem chemați; să ne iubim patria: nu pentru că e mare sau bogată, ci pentru că e a noastră-cu bune și rele, cu realizări și eșecuri, cu bucurii și dezamăgiri, cu viii și morții ei. Nu uitați că patrie vine din latina – mamă – pater, ceea ce înseamnă părinte, adică, patria e locul părinților, strămoșilor noștri.Țara nu se poate urî, ea nu e o pâine, din care să rupă fiecare cât dorește, până se termină, ci este ca o casă mare, spațioasă, în care încăpem cu toții, și pe care avem sfânta datorie de a o îngriji ca pe sine, ca pe o adevărată, veritabilă Casă Mare!
Text și imagini: Ion Domenco
