Vine ziua în care fiecare dintre noi îşi va aduce aminte că parcă mai ieri a petrecut în ultimul drum o mamă, un tată, o soră ori un frate, soţul sau soţia sau altă rudă apropiată. Odată cu scurgerea timpului ne părăsesc prietenii, colegii cu care am împărţit bucata de pâine, muncind ani de-a rândul alături de noi, după cum au făcut-o domnii Ion Olifir, conducătorul întreprinderii agricole din satul Crocmaz, raionul Ştefan Vodă, Ion Cogâlniceanu, cercetător ştiinţific, laboratorul „Genofond şi ameliorarea viţei de vie”, academicianul-silvicultor Alexei Palancean, scriitorul Petru Cărare, ziaristul Petru Bogatu, medicii Lidia Pripa,medic de la Soroca, Eugenia Litvinschi, din Chişinău şi Ivan Şuman de la Orhei, ex-prim-ministrul Republicii Moldova, Valeriu Muravschi, cântăreţul Ştefan Petrache, artist al poporului, desudentul anticomunist Paul Goma, medicul şi fondatoarea şcolii autohtone de stomatologie terapeutică Sofia Ştirbu, poetul şi prozatorul Victor Ladaniuc. cât şi mulţi, mulţi alţii care au plecat pe căile altor lumi. Şi abia atunci, când nu le mai simţim umărul ne dăm seama că nu ne ajunge ceva, că în lipsa lor nu ne simţim liniştişi, în apele noastre. Şi astfel, dimineaţa ori seara, ziua sau noaptea, în pulsaţia minutelor trecătoare se îngroapă farmecul unei inimi obosite. Şi aşa se scriu pe cruci nume dragi, cifre prin care timpul capătă dimensiune. În fiecare an, în fiecare lună, în fiecare săptămână, în fiecare zi, în cimitire se adaugă cruci, se înalţă alte morminte, iar văzduhul picură cu mai multă durere. Nimic mai groaznic decât o surdă durere şi o dură pustietate lăsată în suflet de cineva scump şi drag, pe care, zile şi ani la rând, îl vom pomeni.
Amintirile despre cei dragi, plecaţi în nefiinţă, ne îngenunchează în faţa unui mormânt. Şi după mult chin şi osteneală, după o furtună sufletească şi mult plâns, îţi dai seama că viaţa e făcută din bătălii zilnice, iar lupta cu moartea încă nu a fost câştigată. Biruinţă asupra morţii nu este, dovadă sunt mormintele…multe morminte din cimitire.
Cad, deci, seceraţi de coasă tineri şi bătrâni, copii şi părinţi, femei şi bărbaţi, săraci şi bogaţi…Cu moartea nu te poţi pune. Ea nu întreabă pe nimeni. Şi oamenii înţeleg acest lucru. De aceea tac atunci, când singurătatea cade în picuri grei, de plumb pe fiinţa lor, căutându-şi întruna refugiu în scorbura sufletului, fiind gata să facă orice, doar să mai trăiască o clipă. Dar nu mai au ce face, moartea nu îţi iartă slăbiciunile, demonstrându-şi măreţia şi amploarea ei. Iar tăcerea vorbeşte despre deşertăciunea acestei existenţe. Tac şi eu, căci simt noduri în gât şi nu mai pot aduna decât doar câteva cuvinte.
Fie-le, deci, la toţi cei plecaţi ţărâna uşoară, veşnică pomenirea şi Dumnezeu să-i odihnească în pace.
